Nu vreau sa ma limitez in carcerele lor sociale. Asta mi-ar preschimba zambetul intr-un suspin permanent.
Am incercat sa explic ca nu sunt ca ei. Am incercat sa le arat cine sunt. In zadar! Nu ma asculta, ma ignora sau ma iau peste picior spunand ca de vina este varsta adolescentina. Probabil ca asa este. Poate ca peste ani voi deveni si eu exact la fel.
Poate intr-o zi voi renunta si eu la visele mele mai mult sau mai putin realizabile, la fanteziile mele si voi imbratisa scuza ca lumea este rea. Poate imi voi da visele, sperantele, dorintele pe grijile zilnice.
DAR pana cand voi lasa ca adierea vantului sa se transforme intr-o tornada care sa ma prinda in vartejul ei violent, pana cand urmatorul val nu se va sparge de pieptul meu, dar in schimb ma voi sparge eu de el si din mine vor ramane doar mii de franturi de vise care vor fi ancorate pe veci intr-un ocean in care placerea sau schitarea unui zambet sunt pacate, vreau sa ma accepte asa cum sunt acum!
Daca aveti dreptate, si eu nu sunt cine cred eu ca sunt , ci aceea pe care voi ati “construit-o” din fragmentele voastre… nu va faceti griji, voi reveni printre voi.
Fiecare varsta isi are nebunia ei de o clipa. Lasati-ma sa mi-o savurez pe a mea.
Acum e timpul meu…
…Va rog!
