Un nou inceput se naste din suferinta, mai degraba decat din altceva. Din suferinta incheierii ce il precede - nu-i asa, un inceput nu merge fara sfarsitul aferent. E natural sa fie asa in lumea relatiilor inter-umane. Un lucru e clar: fiecare zi care trece mai vindeca un centimetru patrat. Si incet incet portiuni intregi revin la normal, ceea ce-ti da speranta. E foarte greu sa te desprinzi de trecut: parte din tine nazuieste inspre cele bune de-acolo, parte din tine se revolta din cauza celor rele. Parte din tine iti spune ca ai gresit rupand, parte din tine constata cu amar ca ruptura s-a produs demult. Perioada tampon intre viata de ieri si viata de maine este un azi nedefinit, care poate insemna luni de zile de neclintire afectiv/mentala. E un timp inghetat, e o tranzitie in bucla, te duci la terapie, te intorci iluminat, dupa o zi doua o iei da cap cu indoielile si apasarile ce nu te lasa sa traiesti. Afara e cald si soare, de parca si timpul s-a oprit in loc. Daca schimbarea vremii de afara ar fi vizibila, si ar aparea semne de toamna timpurie, ai simti ca se misca ceva, ca lucrurile merg intr-o directie anume. Dar nu,vara si iar vara si te trezesti de dimineata si ploua. Discul zgariat: a mai trecut o zi, a mai trecut o zi, a mai trecut o zi... si parca nici o zi nu trece cu adevarat.
Dar pana la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecandu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi langa piciorul tau stang o cutie din lemn cu maner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mancate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decat de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu el; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atarne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atat de mult incat sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pana formeaza un fruct. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.
Facand ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de maine sunt prelungiri ale trecutului. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de maine sa fie maine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem panze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de maine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.
Un nou inceput. Primul in ceea ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timida inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troleibuz dependent de sarmele lui. Libertatea autobuzului va ramane pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui miros de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cand copacii sunt in floare....
