As putea spune ca viata, in sine, este o cursa. Suntem competitivi, egoisti si oarecum egocentristi. Stim ca trebuie sa atingem un punct pentru a ne defini ca persoana. Insa suntem noi cei care ne alegem scopurile sau influenta celor din jur conteaza mai mult?
Cred ca acel “premiu” este stabilit atat de noi, cat si de anturaj, intr-o oarecare masura. In goana de a ne dovedi ca suntem capabili de un anumit lucru, uitam sa analizam ce vrem cu adevarat si sa stabilim daca idealul pe care dorim sa-l atingem se potriveste cu propria persoana. Suntem rapiti de visele pe care ni le construim in jurul scopului suprem si astfel totul se transforma intr-o cursa egoista a ambitiei noastre. Da, ambitia e cea care ne fura adevaratele sperante si ne arunca in mijlocul concurentei, lasandu-ne uneori fara scrupule. De obicei, tindem sa alegem dificilul, idealul atat de greu de realizat, doar pentru a ne vedea limitele si capacitatea. Dominati de setea propriei convingeri, stabilim singuri “premiul” si pornim intr-o cursa in care concuram cu puterile noastre.
Insa germenele geloziei deriva din influenta anturajului si, de aici, rezulta un scop ales de acel cineva care duce la irationalitate si anume mandrie. Incepe o competitie cu diverse persoane, fara ca ele sa stie ca, de fapt, se afla in concurenta cu noi. De toata aceasta situatie stie doar mintea noastra, mecanismul care porneste “cursa”. Premiul la care ravnim nu e al tuturor, asta daca nu ne dorim sa castigam, rand pe rand, ceea ce ar trebui sa fie al altcuiva. Acel ideal e unic, trezeste in suflet spiritul competitiv si ne conduce in lupta pentru a-l avea. Intr-un final, e doar al nostru.
Cursa nu se termina niciodata. Vom gasi mereu altceva pentru care sa luptam, sa ne transformam viata intr-o competitie. Se finalizeaza doar puterile noastre si este secata sursa inspiratiei si, pe parcurs, a motivatiei. Astfel ca, fara motiv, nu exista sens pentru a atinge un scop si ramanem doar arbitrii in cursa altora.
