Sunt momente in care simti ca iti ajunge cutitul la os. Momente in care toti din jur te privesc si iti spun cat de norocoasa esti pentru motivul acela si acela si celalalt si inca unul si tot asa. Cu toate astea, iti simti sangele tasnind din suflet ca apa unei fantani arteziene din teava de mijloc. Simti ca izbucnesti in plans desi ar trebui sa zambesti pentru tot ce ai, simti ca ti se umezesc viscerele ce tanjesc dupa atingerea unor maini anumite desi acasa te asteapta un suflet cald. Vrei sa urli, sa iti smulgi glandele lacrimale sa nu se mai poata scurge, sa crestezi inima sa-si scurga sangele pana la epuizare ca mai apoi sa cazi si tu..sa nu mai stii de tine, sa nu mai stii nimic. Sa te restrangi la nivelul de atom si sa lasi spre evaporare toate durerile ce ti-au secat atata timp izvorul de esenta. Ai vrea ca toate astea sa nu fie doar litere insirate pe blog, sa fie realitate, sa fie usurare, dar..Te ghemuiesti intr-un colt de camera, cu capul in mainile sprijinite de genunchii tremuranzi si plangi. Tremuri de pofta, de durere, de tot ce e uman si in acelasi timp satanic. Si simti ca te sufoci. Incet-incet iti simti pieptul ce-ti tresare spasmodic sub valul unui suflet amagit de sperante desarte si te indrepti catre un punct ce speri a fi linia de finish. Dar nu-i. E doar sufletul tau speriat, scarbit, nelinistit si mai ales strain de resemnare. Ai vrea sa-l scoti din piept, sa iti afunzi ambele maini dupa el pentru a fi sigura ca nu-ti va aluneca printre degete si ca vei ajunge cu el la gunoi. Ai aprins si lumina in camera. Speri sa te ajute. Dar nu te poate ajuta nimic. Nimeni. Esti singura care poate face ceva..singura care poate schimba ceva.
Nimeni.
Nimeni.
Nimeni...
