Serios? Tare as vrea sa intru intr-o polemica cu filozoful care a nascocit aceasta expresie incantator de galagioasa dar care nu iti spune nimic.
Spune-mi atunci, cum se face ca desi stim, mergem mereu la aceeasi oameni? Ba pentru ajutor, ba pentru intelegere, ba sa iti plangi naibii de mila si atat. Aceeasi oameni ii tin in preajma, desi stiu cu siguranta ca nu m-ar ajuta cand le-o voi cere sau nu, ba as indrazni sa spun ca ar zambi putin pe sub mustati cand imi vad nefericirea si disperarea. Traiesc sentimentul de dezamagire constant si fara sa ma pot lipsi de el, rad de mine, gandindu-ma ca nu sunt cu oamenii potriviti mie. Eu sunt potrivita ca o geanta din care iti iei din cand in cand, ba tigarile, ba un servetel, ba o oglinda, etc. Pai cum facem atunci?
Invatam sau ne invatam minte?
Ma bucur foarte tare in acelasi timp cand plang, pentru ca ajung sa cunosc mai bine prietenii si/sau dusmanii. Dar cum pot fi doua sentimente atat de contradictorii in acelasi moment datorate aceleasi situatii? Un om care m-ar iubi, mi-ar spune mergi si discuta cu psihologul. Ceva nu e in ordine.
Eu mi-am impus intotdeauna sa ma cunosc pe mine, nu sa imi cunosc si sa imi cinstesc aproapele. Si ma cunosc ca sunt talamba, purtandu-ma frumos cu oamenii care se poarta urat si ma port ordinar cu oamenii care imi vor binele.
De exemplu: Cand esti gazda, atentia trebuie sa fie obligatoriu distributiva, dar evit persoanele care, probabil, conteaza mai mult pentru sufletul meu. Cei care ma iubesc cu toata inima primesc cea mai putina atentie. Tanjim dupa aprecierea celor care nu ne plac, dar ce conteaza? De ce este atat de important sa le arati ca esti mai bun decat cred ei? Renunt la iubirea sincera pe care o pot primi si o caut acolo unde nicicand nu am s-o gasesc.
Fiind constient de faptele tale cum le poti face mereu, mereu si mereu la infinit. Aceleasi greseli care te aduc la acelasi rezultat dar cu sufletul din ce in ce mai ravasit.
Omul nu invata. Omul uita. Furia se pierde in timp, iar timpul iti este un catalizator in a ierta.Desi nu trebuie, o faci. Doar pentru a fi lovit din nou.
Nu ma consider un om inteligent. Acum sunt un om pur si simplu dobitoc care insista sa se faca de ras cautand o lauda, care nu m-ar face un om mai bun sau mai minunat.
Cat trebuie sa ierti pentru a nu mai avea putere de a ierta? Exista un numar finit? Sau la nesfarsit va trebui sa traim aceleasi situatii cu aceeasi oameni?
Totusi am invatat sa nu imi fie frica. Orice vine, eu sunt pregatita. Orice crede Dumnezeu ca pot duce, am sa duc de 100 de ori mai mult si nici una din hutupancele astea nu o sa ma doboare.
