...

Ce a lipsit pentru ca ecuatia sa fie perfecta? Cuvintele sau curajul din spatele cuvintelor? Sau si una si alta? De ce am vorbit atunci cand trebuia sa tac si am tacut atunci cand iti doreai vorbele mele? Simplu. Pentru ca mi-era frica. Mi-era frica de ceea ce simteam si atunci mi s-a parut mai simplu sa mint. Sa ma ascund in spatele unui zid straveziu de indiferenta. Un singur cuvant de-al tau ar fi fost de ajuns sa sparga toata apararea mea dar cuvantul tau n-a venit.

Acum ma privesti in tacere si stiu ca ma judeci. Ma minti, te mint si ni se pare firesc. Ii mintim si pe ceilalti care n-au nicio vina pentru lasitatea noastra.

Cateodata ma amagesc cu gandul ca si tu esti coplesit de acelasi potop de intrebari ca cele din mintea mea si ca mai devreme sau mai tarziu vei face un drum catre mine. Dar stiu ca drumul asta ar semana atat de bine cu tine incat eu m-as pierde undeva pe la mijloc cu vesnica intrebare “de ce?” si fara speranta unui raspuns “pentru ca …”

Cu toate astea, recunosc ca imi iubesc diminetile pline de iluzii chiar daca stiu ca pana seara se vor spulbera. Am nevoie de ele ca sa trec peste inca o zi, peste inca un drum inchis la capatul caruia nu m-asteapta nimeni.