Venise ziua despartirii. Stiau de mult asta si se priveau in tacere. Urma sa fie simpla, fara cuvinte, fara sfasieri. Sfasierile erau inlauntru. Mari cat un crater de vulcan din care tasnesc valuri de lava fierbinte. Totul avea sa se schimbe. Si asteptau ca lucrurile sa se intample. Fara lacrimi, fara zambete fortate. Nu mai era nimic de spus. Sa spuna “adio” sau ” la revedere”? Mai bine sa taca. Pe ei cuvintele i-au despartit asa ca acum, in al 13-lea ceas tacerea era prietenul din umbra. Azi vor fi doar doi straini pentru ca de maine vor deveni dusmani. Fiecare il va judeca pe celalalt pentru fiecare clipa irosita, pentru fiecare placere refuzata, pentru fiecare cuvant in plus. Se gandea chiar sa-i scrie o scrisoare in care sa puna doar un mare semn de intrebare in loc de cuvinte. Dar stia ca el nici macar nu o va deschide. Curios, si el se gandea sa-i trimita o scrisoare tot cu un semn de intrebare dar stia ca ea va cere prea multe explicatii si atunci a renuntat. Ea i-ar fi spus ca vroia sa-l mai vada o data zambind dar si-a dat seama ca nu era momentul. La urma urmei, era doar o despartire, iar ei erau doi oameni seriosi care trebuiau sa-si joace rolurile pana la capat.
