Astazi am invatat o noua lectie. Probabil o stiam dinainte, dar astazi a fost definitivata. Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de minciunile voastre. De tradare. De teama. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Voi nu intelegeti ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.
M-am saturat sa fiu cea care spera. M-am saturat sa cred in voi, oamenilor! Sunteti niste caini! Niste animale. Toti la fel. Dati sperante ca sa le luati inapoi cu dobanda ce consta in suferinta! Sperantele omoara, distrug , dezumanizeaza!
Sperantele aduc aproape mereu suferinta, si implicit durere! Putine sunt acelea care aduc un dram de fericire, si aceleasi sunt insesizabile pe langa multimea celorlalte!!! M-am saturat de durere , de sparante desarte, si ma gandesc serios la uciderea oricarui sentiment din mine, mai putin cel de autoflagelare!!! Ce rost mai au , daca nu sunt in stare in multitudinea lor sa aduca catusi de putina fericire??? Pana acum imi faceam sperante , ma vedeam zburand, iubind… dar intr-o clipa tot visul acesta al meu pare incredibil de pueril, de stupid, de lipsit de realism! Acum ma simt inconjurata de vise negre , ingeri cazuti, demoni condamnati… ma simt pe marginea prapastiei, si nu vad pe nimeni care ar sari si m-ar trage inapoi … si toate astea din cauza sperantelor , din cauza minciunilor pe care m-am incapatanat sa le cred, a falsurilor pe care am vrut sa le vad viitoare adevaruri… iar acum sunt aproape de pierderea definitiva a vederii!!! Oricum, nu ii mai vad, nici macar schitata in linii fine, subtiri, rostul…
