"Am nevoie de un loc unde sa fiu trista.
Pentru nimic si doar asa, sa fiu.
Caci sunt oricum, doar ca in locul asta
Nu pot sa fiu atat de trista cum as vrea.
E dor din nou,
(e dor mereu, as spune)
e dor si-atat
e dor si altceva
e dor de gesturi prea uitate
si de cuvinte prea mici
care nu mai dor.
E cautare iar
(si ea, ca-ntotdeauna)
E greu sa cauti cand nu stii ce vrei
Si atunci iti iei confuza cautare
In palme resemnate si ii dai alta forma:
Asteptare."
Copilaria e-un cuvant prea mare. Copilaria nu e o varsta, e o clipa. Pe care nu vreau sa o depasesc.
Dar asta e prea simplu si nu are nimic in comun cu ce simt azi.
Exagerez. Aproape mereu. Sunt trista si vreau sa fiu si mai trista. Sunt trista fara motiv si vreau sa am un motiv. Mi-e dor nedefinit si vreau sa-mi fie dor definit. Vreau sa ma doara si sa-mi pese. Vreau sa fiu ranita. Vreau sa-mi franga cineva inima.
Vreau sa plang si vreau sa fie frumos. Vreau sa am pe cineva cu care sa nu fie greu. (Si deja apar contradictiile, urmand indeaproape exagerarile.)
Frumusetea – si ea imi pare departe in ultimul timp.
Nu conteaza, multe lucruri, atat de multe lucruri nu conteaza pentru mine. E bine si rau. Si nici macar nu doare.
Cuvantul e blazare. Sau resemnare. Lipsa de entuziasm. Depresie?
Vreau sa plang si sa ma doara tare si sa uit sau sa nu uit. Nu stiu, scriu ca nu stiu si nu vreau sa scriu asta. Nu conteaza, chiar daca ar conta.
Zilele le numar, orele, minutele...pentru ce?
Vreau nebunia aia care sa-mi dea planurile peste cap, vreau sa fac o greseala mare care sa ma rupa de aici (nu mi-e frica de greseala, pt ca daca stiu un lucru, acela e sa fug).
Toate sentimentele, emotiile si senzatiile mele sunt vagi. (Ce sa mai spun de impresii, pareri si opinii ). Plus ca am vaga impresie ca si certitudinile mele sunt vagi.
