Viata ,o competitie.

As putea spune ca viata, in sine, este o cursa. Suntem competitivi, egoisti si oarecum egocentristi. Stim ca trebuie sa atingem un punct pentru a ne defini ca persoana. Insa suntem noi cei care ne alegem scopurile sau influenta celor din jur conteaza mai mult?

Cred ca acel “premiu” este stabilit atat de noi, cat si de anturaj, intr-o oarecare masura. In goana de a ne dovedi ca suntem capabili de un anumit lucru, uitam sa analizam ce vrem cu adevarat si sa stabilim daca idealul pe care dorim sa-l atingem se potriveste cu propria persoana. Suntem rapiti de visele pe care ni le construim in jurul scopului suprem si astfel totul se transforma intr-o cursa egoista a ambitiei noastre. Da, ambitia e cea care ne fura adevaratele sperante si ne arunca in mijlocul concurentei, lasandu-ne uneori fara scrupule. De obicei, tindem sa alegem dificilul, idealul atat de greu de realizat, doar pentru a ne vedea limitele si capacitatea. Dominati de setea propriei convingeri, stabilim singuri “premiul” si pornim intr-o cursa in care concuram cu puterile noastre.

Insa germenele geloziei deriva din influenta anturajului si, de aici, rezulta un scop ales de acel cineva care duce la irationalitate si anume mandrie. Incepe o competitie cu diverse persoane, fara ca ele sa stie ca, de fapt, se afla in concurenta cu noi. De toata aceasta situatie stie doar mintea noastra, mecanismul care porneste “cursa”. Premiul la care ravnim nu e al tuturor, asta daca nu ne dorim sa castigam, rand pe rand, ceea ce ar trebui sa fie al altcuiva. Acel ideal e unic, trezeste in suflet spiritul competitiv si ne conduce in lupta pentru a-l avea. Intr-un final, e doar al nostru.

Cursa nu se termina niciodata. Vom gasi mereu altceva pentru care sa luptam, sa ne transformam viata intr-o competitie. Se finalizeaza doar puterile noastre si este secata sursa inspiratiei si, pe parcurs, a motivatiei. Astfel ca, fara motiv, nu exista sens pentru a atinge un scop si ramanem doar arbitrii in cursa altora.

Ha ha ha ha !

HA HA HA ! Cred ca asta inglobeaza totul .
Oameni mici, principii inexistente , scrupule la dimensiuni colosale in inexistenta lor ..Asta inseamna ea...ele..uneori ei...
Salvarea este ca nu toti sunt la fel ! DA !
Multi ajung sa generalizeze., ca "viata e grea" , " ca barbatii sunt porci si femeile sunt cu*ve", " ca etc etc etc ..
Nici nu ar trebui sa-i mai criticam pe acesti oameni ca ajung sa uniformizeze masele pentru ca, din pacate, asta e senzatia, asta e gustul amar al gunoaielor din ziua de azi...
Reciclarea nu functioneaza intotdeauna si chiar atunci cand se desfasoara asta nu se intampla unde este nevoia mai mare..
Dar tot putem rezista drepti . Chiar se poate ! Totul depinde de etic, principiu si alte asemenea mistere pentru masele naravase ce alearga in disperarea oarba catre un scop atat de mic...
Absolut totul tine de singularitate...
La urma urmei , nu suntem niste turme , niste cirezi ..sau nu ar trebui sa fim, dar din ce in ce mai multi oameni se indreapta cu mandrie catre aceste categorisiri .
In esenta fiintei umane, suntem indivizi, suntem un "eu" care trebuie foarte bine coordonat pentru a nu cadea in sacul plin de scarba si gunoi - definitia multor "euri" din ziua de azi .
Dar cum lumea nu e roz, ciocolata ingrasa , piscina si banii nu cresc in curtea orisicui si multe alte astfel de metafore, nimic nu trebuie sa ne surprinda .
Educatia precara sau inexistenta - ca astea sunt stadiile la care mai poate exista, exact ca vitezele Trabantului : incet si pe loc - duce la astfel de caricaturi.
Asta e viata, cu bune si cu rele, curate si murdare, plina de antiteze .
Poate tocmai asta o face mai interesanta , mai complexa, mai "vie" .
Acum te las pe tine, microb al umanitatii, unul dintre microbi. Te las in gaura ta , unde esti pierdut si unde vei ramane pentru ca nu poti sa te ridici, nu esti in stare sa faci pasul inainte..
Te las cu bine. Eu am imunitatea crescuta.

Sentimente .Efemeritate.

" Poate ca am fost

Si-am ramas un adult copil

Si te rascolesc aiurea, complet inutil

Poate ca invers

Si sunt un copil adult

Dar nu te-am iubit prea putin

Eu te-am iubit prea mult "


Taxi - Niste raspunsuri

shivers down my spine

Am chef sa scriu. Da, chiar am. Si cu toate astea, nu imi vine in minte nimic plauzibil despre care as putea scrie. N-am inspiratie nici cat negru sub unghie. Muza mea s-a dus probabil spre tari mai calde. Ma enerveaza lucrul asta. Ma scoate din minti chiar faptul ca nici macar gandurile mele nu au o anumita coerenta, incat sa le pot asterne. Tot ce stiu in acest moment e ca imi doresc sa infloreasca pomii, sa fie verde in jur, sa nu mai fie noroi, mocirla nici pe jos, dar nici in suflete.

Momentan, imi doresc sa fiu la mare..pe o plaja goala ( goale sunt oricum toate acum din cauza temperaturilor scazut din ultima vreme) , cu un latte in mana si inca unul de rezerva langa mine, cu prietena cea mai buna, privind valurile alaturi de mine, fara nici un cuvant si fara nici o intentie de cuvant, cu o plimbare la final pe stabilopozi, de mana cu ea, de mana cu singurul om care ma linisteste, care si daca se sparge digul in urma unui cutremur, stiu ca va fi tot de mana mea in momentul disparitiei .

Ma simt foarte agitata. Nu dorm bine decat poate orele de dupa-amiaza cand le prind , la fiecare om din jur gasesc cate un cusur, la mama ma ratoiesc zilnic, nu suport aproape nici un om cu care intru in contact zilnic, iar noaptea am impresia ca nici nu dorm. Pur si simplu , ma foiesc in asternut vreo 2 ore pana reusesc sa inchid ochii, iar dimineata, cand ma trezesc , am impresia ca a fost doar o perioada de letargie noaptea, un interval orar in care am avut ochii inchisi, in care nu am fost in stare de nici o miscare, dar cu toate astea nu m-am odihnit. Nu imi pot numi noaptea somn, ci lupta continua intre cearceafuri.

Nu vreau sa am pe nimeni. Mi-e bine singura. Am stat mult si m-am gandit daca singuratatea este cea care imi dauneaza, cea care ma agita, cea care imi taie pur si simplu cu o bara ca la examene orice potential zambet de pe fata. Dar nu, nu este ea. Imi e bine singura. Nu simt lipsa unui om langa mine, nu imi doresc sa ma tina nici un barbat de mana prin parc, nu imi doresc sa ma stranga niciunul in brate la fel cum nu visez la nici o pereche de buze asupra alor mele. Deci, the killer nu este singuratatea, insa victima, clar sunt eu.

Ma simt implicata intr-un proces care ma are pe mine in centrul sau, dar care pare sa nu duca nicaieri, sa nu aiba nici o iesire logica, nici o rezolvare apropiata. Nu clachez, mai am mult pana acolo, dar nici bine nu ma simt. Imi lipseste ceva, si nu stiu ce , asta e partea cea mai urata. Probabil niste jocuri pe calculator care sa imi atrofieze ratiunea, sa ma acapareze in asemenea hal incat sa iau toporul cu care bate mama snitelele si sa incep sa imi decapitez parintii, sa apar la stiri si mai apoi, sa intru in puscarie unde sa imi petrec suficienti ani din viata care mi-a mai ramas. Hahaha , ce penibil . Nici acum nu inteleg cum pot unii oameni sa considere asa ceva posibil ,dar ma rog..Gradina lui Doamne-Doamne e mare si multi ii sar gardul.

Dar de ce totusi la puscarie?Pentru ca acolo oricum nu poti avea prea multe activitati, deci clar nu te poti vaita ca te plictisesti , sau ca activitatile potentiale de petrecere ale timpului nu sunt suficiente, pentru ca de fapt acestea nu exista, asa ca nu iti poti macina marunt-marunt creierul cum o faci daca esti in libertate si stii ca iti lipsesc lucruri , dar nu stii care. Acolo nu poti spune ca iti lipseste ceva, pentru ca de fapt iti lipseste totul.

Yeey ....Si acum bag o moaca din aia cu ridicat spranceana si tuguiat buze si …hit the road, Jack..

Vreau o lamaie

Mi-e scarba. Ce oameni ieftini ! Ce nevoie stupida de afirmare/confirmare a potentei ! O nevoie de altfel perfect de inteles daca privim din perspectiva unui om acoperit de frustrari. Si cu toate astea...mi-e scarba...

Cum?! Deci ..cum ?! La ce dumnezeu mai ai nevoie de punerea publicului la curent? Simplul accept de atunci al ei n-a fost suficient pt a-ti gadila orgoliul sau ce o mai fi prin tine?

Sau poate te-a atacat atat de tare adevarul spus frontal, incat ai resimtit o nevoie acuta de a impartasi audientei ce ai reusit tu sa faci? Nu mai simplu te chinuiai sa faci ceva bine si astfel scapai de o galeata de frustrari si complexe?

Si te mai intrebi de ce nu esti fericit , sau macar multumit, de ce nu te vrea, de ce te lasa, de ce insira nemultumiri si reprosuri ..Uite tocmai de asta. Pentru atitudinea ta ieftina, pt gesturile tale ce ar provoca scarba pana si celei mai raioase broaste de pe fundul unui lac dintr-un loc uitat de lume.

Daca iti alinti ego`ul in asa fel cand vine vorba de o persoana care la urma urmei iti e indiferenta, imi dau seama cum faci cand vine vorba de cineva caruia nu`i e rusine/scarba/etc sa iasa cu tine pe strada. Ai atitudine de vierme..

Tot ce faci tu e mult prea ieftin pt standardele mele, de fapt..pt orice standard al unei fiinte in care exista bun simt si o minima decenta.

Esti ieftin cu totul. Ramai in conul de umbra, ca acolo iti sta cel mai bine.

Lonelyness . Eu cu mine !

Dar oare incotro ma indrept ? Stari captivante ... negre, pline sau mai bine zis cufundate-n singuratate asta ce ma stinge .. Incotro ma indrept , atat de stinghera si cu sufletul frivol , plin de teama ? Cad ... Simt cum ma pierd in gol intr-un abis fara margini sau culoare .. Un abis ciudat si simplu, unde nu vad pe nimeni ... unde nici pe mine nu reusesc sa ma recunosc . Am cazut iara, pentru a mia oara . Am cazut inapoi la inceput, inapoi de unde am plecat atunci, candva ... Si ia ghici ? Am plecat singura ... Pentru ca toti sunt falsi , toti te lasa cand ai mai mare nevoie de o mangaiere, toti fug si uita , parca din intamplare, de tine ... Pentru ca 99% dintre oameni o sa te minta. Dar simt ca nu mai pot... simt ca ma pierd si ma indepartez tot mai mult . Ma indepartez de mine insumi, ma indepartez de viata si de zambetul meu larg ... Ma ascund undeva, in interiorul sufletului meu . Dar ce spun ? Nici sufletul nu ma mai vrea ... Pana si el s-a saturat de lacrimile si suspinele mele.


Am atata nevoie de acel "cineva" . Acel cineva, care sa apara parca rupt dintr-un film .. Acel cineva care sa fie mereu, acolo, pentru mine ... Acel prieten pe care sa ma pot baza, acel umar pe care sa pot plange, acei ochi care sa ma cunoasca, sa ma afle... acea mana care sa ma ridice atunci cand simt ca pic . Dar pacat . Viata bate filmul ... Realitatea bate fictiunea . Si iarasi strig ... Ma ascund din nou in mine, ma invelesc cu singuratatea obscura . Si te chem , prietene ! Te chem sa vii, sa ma ti de mana, sa ma privesti in ochi si sa-mi citesti tristetea.

Unde esti , tu , prietene ? Hm, nu, nu esti... Nu esti nici acum si nici nu vei mai fii de acum incolo . Am zis bine ? Da .. "nu vei mai fii" . Pentru ca odata ai fost ... si ai fost chiar mult prea mult si te-ai lipit prea tare de mine ... M-ai facut sa ma gandesc cum ar fii sa vii iar. Si ai venit odata .. ai venit pentru a pleca definitiv .. Pentru a ma distruge psihic . Multumit ? Ai castigat ! Bravo ... Ai facut mii de bucatele din mintea si sufletul meu ... M-ai facut sa-mi doresc sa te uit , sa te pot ura ! Si ma gandesc in fiecare clipa la tine, prietene . La ochii tai si la imbratisarile tale ... Si ma imaginez cuprinsa de ele... Dar ghici ce ! Acum nu ma simt mai bine, ma simt si mai singura decat ma simteam initial ...


Te-am pierdut iarasi . Sau m-ai pierdut tu. Ne-am pierdut ... Ne-am indepartat ... Si asta doare mai tare ca niciodata ! Acum am ramas doar eu cu mine ... sub influenta amintirilor ce ma ametesc precum un drog mortal ce ma termina incetul , cu incetul... Astazi ? Astazi am uitat sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. Astazi ma simt al naibii de singura, visez la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu ma mai atinge in afara de cele ce mi le soptesc singura. Ma impac cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar nu ... nu vreau nici sa mor, nici sa traiesc. Tot ce vreau este o pauza de la viata ! Vreau momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu m-ar intelege.
Si atunci realizez ca sunt la fel ca acel zid : cazand din mine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor. Acum urasc lumea dar te iubesc pe tine in schimb, acum cand te iubesc cat urasc toata lumea, lasa-ma sa zbor, sa musc si sa ma omor cat pot.


Dupa ce lacrimi imi vor spala chipul, puterile ma vor parasi, ura mi se va ineca in golul existentei mele, iar angoasa mea existentiala nu va ma rabufni in accese de ura si lupta. Vorbele mele isi vor pierde siguranta violenta, si aciditatea urii, vor deveni de o siguranta calma,fada, ca aceea care acum mi se pare de-a dreptul dezgustatoare.
Simt cum fiecare particica din mine striga dupa alinare si afectiune, cum vorbele-mi sunt goale si reci ... cum privirea te cauta in fiecare colt si in fiecare umbra ce trece pe langa mine. Te cauta pe tine, prietenul meu , ce m-ai lasat candva si nu te-ai mai intors pentru a ma tine de mana din nou . Ai disparut in zorile zilei si n-ai mai venit niciodata , desi te-am asteptat constant in acelasi loc pustiu . Si te-am asteptat.. te-am chemat sa vii , dar nu. Tu doar m-ai amagit si iarasi ti-ai luat zborul , lasandu-ma prea singura , prea trista !


Ma urasc ! Ma urasc deoarece sunt constienta ca daca ai venii acum, pentru a suta/a mia oara ... te-as accepta din nou, te-as crede din nou si m-as minti singura doar pentru a te stii cu mine , langa mine ! Cum pot sa te mai chem, dupa ce ai plecat de atatea ori ? Din nou ma incapatanez sa cred ca speranta mai e pentru amandoi. Ramane doar sa o cristalizam, sa o protejam la fel ca acel ultim dar ramas in cutia Pandorei. Am vrut sa nu deschid cutia, sa ma opun tentatiei. Dar mi-am amintit ca “Singura cale de a rezista tentatiei e sa i te oferi!”. Si inconstienta am facut-o din nou si din nou ... Ranindu-ma singura. Deci ,de ce mai dau vina pe tine, cand stiu perfect ca singurul vinovat sunt eu ?

Stai linistit ! Stati cu totii, cei care ati trecut prin viata mea, m-ati privit si ati intors capul ... Sunt bine ! Mai bine singura, decat cu o multime de prieteni inconstienti si falsi in jurul meu . Mai bine asa. Ma am pe mine, nu ? Singura care nu ma judeca, care ma intelege, care ma accepta si totodata ma sustine ... sunt chiar eu . Chiar daca ma simt cum ma simt, chiar daca sufletul meu striga dupa mai mult ... ma simt bine ca macar am ramas eu , cu mine ...

3 ani.La multi ani sufletelul meu!

Past => Future

Un nou inceput se naste din suferinta, mai degraba decat din altceva. Din suferinta incheierii ce il precede - nu-i asa, un inceput nu merge fara sfarsitul aferent. E natural sa fie asa in lumea relatiilor inter-umane. Un lucru e clar: fiecare zi care trece mai vindeca un centimetru patrat. Si incet incet portiuni intregi revin la normal, ceea ce-ti da speranta. E foarte greu sa te desprinzi de trecut: parte din tine nazuieste inspre cele bune de-acolo, parte din tine se revolta din cauza celor rele. Parte din tine iti spune ca ai gresit rupand, parte din tine constata cu amar ca ruptura s-a produs demult. Perioada tampon intre viata de ieri si viata de maine este un azi nedefinit, care poate insemna luni de zile de neclintire afectiv/mentala. E un timp inghetat, e o tranzitie in bucla, te duci la terapie, te intorci iluminat, dupa o zi doua o iei da cap cu indoielile si apasarile ce nu te lasa sa traiesti. Afara e cald si soare, de parca si timpul s-a oprit in loc. Daca schimbarea vremii de afara ar fi vizibila, si ar aparea semne de toamna timpurie, ai simti ca se misca ceva, ca lucrurile merg intr-o directie anume. Dar nu,vara si iar vara si te trezesti de dimineata si ploua. Discul zgariat: a mai trecut o zi, a mai trecut o zi, a mai trecut o zi... si parca nici o zi nu trece cu adevarat.

Dar pana la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecandu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi langa piciorul tau stang o cutie din lemn cu maner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mancate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decat de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu el; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atarne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atat de mult incat sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pana formeaza un fruct. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.

Facand ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de maine sunt prelungiri ale trecutului. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de maine sa fie maine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem panze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de maine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.

Un nou inceput. Primul in ceea ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timida inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troleibuz dependent de sarmele lui. Libertatea autobuzului va ramane pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui miros de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cand copacii sunt in floare....

Deejay Traian feat. Otilia - ROCKEAR (Video)

Muevete al instante

El ritmo es flipante

tu mente mueve el party

vamos party party

Vamos a triumfar

tenemos que volar

a locura no olvidar

y el zumbido rockear

Tu quieres rockear

Tu quieres triumfar

La fiesta va explotar

la locura va triumfar

Sunteti toti la fel.

Astazi am invatat o noua lectie. Probabil o stiam dinainte, dar astazi a fost definitivata. Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de minciunile voastre. De tradare. De teama. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Voi nu intelegeti ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.



M-am saturat sa fiu cea care spera. M-am saturat sa cred in voi, oamenilor! Sunteti niste caini! Niste animale. Toti la fel. Dati sperante ca sa le luati inapoi cu dobanda ce consta in suferinta! Sperantele omoara, distrug , dezumanizeaza!
Sperantele aduc aproape mereu suferinta, si implicit durere! Putine sunt acelea care aduc un dram de fericire, si aceleasi sunt insesizabile pe langa multimea celorlalte!!! M-am saturat de durere , de sparante desarte, si ma gandesc serios la uciderea oricarui sentiment din mine, mai putin cel de autoflagelare!!! Ce rost mai au , daca nu sunt in stare in multitudinea lor sa aduca catusi de putina fericire??? Pana acum imi faceam sperante , ma vedeam zburand, iubind… dar intr-o clipa tot visul acesta al meu pare incredibil de pueril, de stupid, de lipsit de realism! Acum ma simt inconjurata de vise negre , ingeri cazuti, demoni condamnati… ma simt pe marginea prapastiei, si nu vad pe nimeni care ar sari si m-ar trage inapoi … si toate astea din cauza sperantelor , din cauza minciunilor pe care m-am incapatanat sa le cred, a falsurilor pe care am vrut sa le vad viitoare adevaruri… iar acum sunt aproape de pierderea definitiva a vederii!!! Oricum, nu ii mai vad, nici macar schitata in linii fine, subtiri, rostul…

Mi-e dor...

…de mine!!! Mi-a fost dor sa ma disec, sa ma rup in bucatele, sa ma analizez… Sa traiesc si sa ma doara ca fac asta… Azi am fost putin cam tacuta… Nu mai era acea Betty pe care o stiti...Azi am fost o Betty tacuta care a gandit mult, si a raspuns mai mult din instinct… Poate ca ar fi fost o zi potrivita pentru singuratate… Pentru a sta de vorba cu… evident…cu mine, ca alte dati, ca inainte.

Mi-era dor de mine, de discutiile interminabile dintre mine si mine… Offff…cat de jalnic…Stiti vorba aceea : ”Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea indeplini!!!” …Ehhh , eu nu am crezut-o pana acum…Si astfel mi-am dorit liniste, mi-am dorit calm…. da’ am uitat cat de mult ma oboseste si ma omoara calmul,linistea,rutina, si… fericirea perpetua, banuiesc.

Deci…Imi pare rau pentru cei carora va place mai mult vechea Betty, da’ acum si-a luat vacanta, a revenit noua Betty, cu calitatile si defectele ei(mai numeroase cele din a 2-a categorie) :D

VIsez ca… sunt o minge mica , elastica si mov… si ma lovesc de ceva tare… Ricosez… Ma lovesc iar de ceva tare… si iar ricosez…si iar… si iar… si iar…

Sunt fericita… da!!! Asta e, am spus-o, sunt fericita, nu stiu daca e o fericire absoluta, pura , sau doar una efemera ca si existenta noastra… Chiar nu stiu… Insa am o mica problema: am frisoane de “tristete” , ore de nepasare, minute de amorteala, secunde de suferinta… Si aceste frisoane, desi sunt scurte, sunt foarte intense…

O alta problema ar fi ca sunt cauzate de motive “pur irationale”… Crampeie de ganduri fara logica, fara rost… Si in aceste frisoane toata lumea mi se urateste, cerul se intuneca, fericirea fuge de mine… Si la fel si zambetele, care lipsesc, iar daca sunt, ori nu le vad, ori mi se par sterse, false, niste simple kitsch-uri.

Nu spun ca orice lucru lipsit de logica nu are rost… Pentru ca as minti mai mult ca oricand, m-as minti pe mine… Pentru ca dragostea nu are logica, da’ ii vad rostul secunda de secunda, mai ales atunci cand nu o simt…

Dragostea asta e ca un servetel… devine importanta atunci cand lipseste!!! :))

Si cum am mai mereu servetele la mine… Nu prea imi dau seama cat de importante sunt… Iar atunci cand imi dau seama, nu stiu ce sa fac sa gasesc unul… da’ nu chiar unul, aleatoriu… Ci acel servetel, care va sti sa-mi mangaie pielea, a carui mireasma va strapunge pielea si va ajunge pana la suflet, mangaindu-l si pe acesta…

Emptiness.

Emptiness. Cateva observatii personale despre respectiva stare, prin care am trecut din cand in cand, ultima data acum 2 zile.

Starea a aparut ca o “descarcare” totala a sentimentelor, senzatiilor si gandurilor mele, descarcare ce s-a produs prin scris. Am scris tot ce am gandit si am simtit, m-am eliberat de toate si de tot, si am ramas fara nimic in suflet, GOL. Dupa ce am stat cateva ore aplecata asupra tastaturii, cand m-am ridicat a aparut o senzatie de ameteala, insotita de senzatia cunoscuta si sub numele de “lipsa de chef”. Cu alte cuvinte nu imi venea sa fac absolut nimic, ci sa stau sa lancezesc. Orice stimul intern sau extern nu a putut produce vreo schimbare. Mai concret, aveam impresia ca sunt rupta de lume, ca planez undeva deasupra ei, ca sunt intangibila. Nu puteam interactiona intern cu nimic si nimeni, nici o idee nu mai avea valoare, si nici un sentiment .


Ar aparea intrebarea : de ce ar conta toate acestea? De ce nu te-ai bucurat de starea de intangibilitate dobandita , din moment ce nimic, cu exceptia suferintei persistente,nu te poate atinge?

Problema era ca nici macar viata , in genere , nu ma putea atinge. Cu alte cuvinte , eram moarta, si experienta nu prea m-a incantat.

Peste cateva ore, situatia s-a schimbat radical . In locul acela gol si arid, numit sufletul meu, au aparut flori , de toate culorile, rosii ca sangele, galbene ca albinele, verzi ca iarba abia iesita, albastre ca cerul lipsit de nori. Am cazut iar dintr-o extrema in alta : din persoana goala am devenit o persoana plina de sentimente, plina pana la refuz. Sufletul gol se umpluse de sentimente, mintea de idei, trupul de senzatii. Era o stare contradictorie cu cea de dinainte … si inca mai este.


Tocmai am realizat ca in starea de “emptiness” sufletul meu actioneaza ca o gaura neagra care se “hraneste”: cand ajunge la stabilitate (adica la cateva ore de la aparitia initiala a starii) , incepe sa absoarba tot ce ii iese in cale, inclusiv lumina , fericirea in cazul nostru.

Si intrebarea mea pentru cei care cred ca au un posibil raspuns este : De ce actioneaza in acest fel sufletul nostru?