Ce cautam ieri am gasit azi, dar nu stiu daca maine voi mai
avea. Nimic nu e cert in viata. Niciodata nu suntem siguri pe care drum trebuie
sa mergem. Niciodata nu stim care e de fapt vocatia noastră. Ne simtim singuri,
desi avem atatea persoane in jurul nostru...dar nimeni nu ne ajuta, nu ne
împinge mai departe. Nimic nu ne determina sa riscam, pentru ca nimanui nu-i
pasa de deciziile noastre. Poate nici macar noua. Din aceasta cauza ne dam
batuti atat de des, pentru ca nu stim ce e mai bine pentru noi. Ne uitam inapoi intrebandu-ne daca nu cumva am facut o greseala, in loc sa ne vedem de drum mai
departe si sa cautam urmele lasate de alti calatori nesiguri, exact ca noi.
Suntem calatori care inca nu si-au gasit locul in lume.
Cautam cealalta jumatate a noastra undeva departe, fara sa ne dam seama ca ea e
langa noi, ba chiar in fata noastra. Ne pierdem usor si ne dam batuti și mai
usor. Preferam sa plangem in fata oglinzii și sa ne mustram conștiința, în loc
sa uitam totul, sa ne uitam înainte și să mergem mai departe.
Gasim iubirea si nu stim sa o apreciem. Ne uitam la ea, ne-o
dorim, dar nu știm cum să o abordam, cum să o atragem spre noi, cum să o
atingem. Ea nu vine singură niciodată în viață. Are nevoie de un impuls, de
ceva care să o țină în viață. Are nevoie de iubire reciprocă, nu de monotonie;
pe principiul iubește-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine mâine.
Suntem niște călători care nu au aflat încă ce e aia
fericire; nu au dat de ea și nici nu o caută unde trebuie. Calatori nomazi,
asta suntem. Încercam sa ne gasim locul, dar nicaieri nu e potrivit pentru noi.
Niciodata nu putem vedea partea plina a paharului când vine vorba de noi, ci
vedem praful asezat pe marginea paharului.
Privim pierduți și plini de orgoliu spre fericirile altora
în timp ce fericirea noastră se uită în gol spre noi, dar noi o privim și o
ignoram. Nu e ceva bogat si stralucitor care sa ne ia ochii. E o aspiratie
oarba.
Doar m-a privit. Am vazut cum si-a inghitit cuvintele. Stia
ca am dreptate si nu dorea inca sa o recunoasca. Nu mi-a mai zis nimic. Am stat
si ne-am uitat unul la celalat si totul in jurul nostru a inceput sa mora
incetul cu incetul. Am ramas doar noi, intr-o lume peste care domnea acum
linistea.
Oftatul lui anunta ca vrea sa inchidem subiectul. Nu am
facut altceva decat sa astept sa inceapa ceva sau chiar mai bine, sa se dea
batut si sa spuna ce are pe suflet. Dar nu s-a intamplat asta.
Cu un gest grabit mi-a spus ca pleaca.
L-am privit plecand si in ochi mi-au aparut lacrimi.
