Dragoste paralela.

 Se pare ca retraiesc ceea ce vroiam sa fi murit in existenta mea. Imagini vechi, momente in ceata, stari agonizante. Unde ma duc ele? E drumul pe care mi-a fost dat sa merg de la inceput?sau doar o incercare...incercare esuata, dear life.
 Nu-ti face griji pt mine... sunt obisnuita sa experimentez tot ce imi pasezi... inceputuri si sfarsituri, reusite si infrangeri. Toate le iau in piept. Si sti de ce? Dear life, adu-ti aminte te rog prin cate noroaie m-ai purtat pana acum si vei realiza cat de multe mai pot duce de acum incolo.
 Dear life, m-ai facut KO again, cu propriile-mi arme. 
 Eu-l meu s-a aliat cu tine. Impreuna sunteti mai puternici si aveti mai multe sanse sa... fiti fericiti fara mine.
 Eu, fara eu, voi ramane secata de tot ce s-a intamplat in ultima vreme. 
 Tu ai putea sa renunti la ce ti-a fost cel mai aproape atunci cand totul si nimic nu se lega?.. hmm?!
 Crezi sau nu, am fost cel mai nebun pamantean, am crezut in toate, si-am iubit  totul, chiar si atunci cand mi s-a spus cu un zambet ” Poti sa te duci naibii.Eu voi pleca, fie ca vrei, fie ca nu”. Am continuat sa alerg, desi singura, am strans din dinti si mi-am zis ca trebuie sa fie ceva mai frumos dincolo de toate astea. Dar cand am ajuns, n-am vazut nimic. Era pustiu.De fapt era pustiul din mine, pentru ca alergasem dupa himere, vise ,ce naiva... credeam ca vor fi atinse. Si crede-ma ca am crezut. Uneori ,sau de cele mai multe ori, credinta nu face doi bani…sau nu face deca sa te amarasca si mai mult.
 Nu m-am plans niciodata ca drumul meu nu a reusit sa se interesecteze cu nimic din tine, dar am plans.Nu m-am plans atunci cand simteam durere in piept, dar am plans, pt noi. Nu m-am plans ca naivitatea mea nu avea limite si credeam in fiecare cuvant auzit, dar am plans.
Continui sa nu ma plang ci doar sa plang!
 Asta e nebunia ce mi-a ramas din toate cate au fost..Asta e partea aceea care m-a acceptat si am acceptat-o.Asta e tot ce mai am…si nu ma plang, dar am sa plang mereu…ca o am si ma are. Fi multumit ca eu-l meu va ramane mereu al tau...

Calatori

Ce cautam ieri am gasit azi, dar nu stiu daca maine voi mai avea. Nimic nu e cert in viata. Niciodata nu suntem siguri pe care drum trebuie sa mergem. Niciodata nu stim care e de fapt vocatia noastră. Ne simtim singuri, desi avem atatea persoane in jurul nostru...dar nimeni nu ne ajuta, nu ne împinge mai departe. Nimic nu ne determina sa riscam, pentru ca nimanui nu-i pasa de deciziile noastre. Poate nici macar noua. Din aceasta cauza ne dam batuti atat de des, pentru ca nu stim ce e mai bine pentru noi. Ne uitam inapoi intrebandu-ne daca nu cumva am facut o greseala, in loc sa ne vedem de drum mai departe si sa cautam urmele lasate de alti calatori nesiguri, exact ca noi.

Suntem calatori care inca nu si-au gasit locul in lume. Cautam cealalta jumatate a noastra undeva departe, fara sa ne dam seama ca ea e langa noi, ba chiar in  fata noastra. Ne pierdem usor si ne dam batuti și mai usor. Preferam sa plangem in fata oglinzii și sa ne mustram conștiința, în loc sa uitam totul, sa ne uitam înainte și să mergem mai departe.

Gasim iubirea si nu stim sa o apreciem. Ne uitam la ea, ne-o dorim, dar nu știm cum să o abordam, cum să o atragem spre noi, cum să o atingem. Ea nu vine singură niciodată în viață. Are nevoie de un impuls, de ceva care să o țină în viață. Are nevoie de iubire reciprocă, nu de monotonie; pe principiul iubește-mă azi ca să mă îndrăgostesc de tine mâine.

Suntem niște călători care nu au aflat încă ce e aia fericire; nu au dat de ea și nici nu o caută unde trebuie. Calatori nomazi, asta suntem. Încercam sa ne gasim locul, dar nicaieri nu e potrivit pentru noi. Niciodata nu putem vedea partea plina a paharului când vine vorba de noi, ci vedem praful asezat pe marginea paharului.

Privim pierduți și plini de orgoliu spre fericirile altora în timp ce fericirea noastră se uită în gol spre noi, dar noi o privim și o ignoram. Nu e ceva bogat si stralucitor care sa ne ia ochii. E o aspiratie oarba.

Doar m-a privit. Am vazut cum si-a inghitit cuvintele. Stia ca am dreptate si nu dorea inca sa o recunoasca. Nu mi-a mai zis nimic. Am stat si ne-am uitat unul la celalat si totul in jurul nostru a inceput sa mora incetul cu incetul. Am ramas doar noi, intr-o lume peste care domnea acum linistea.

Oftatul lui anunta ca vrea sa inchidem subiectul. Nu am facut altceva decat sa astept sa inceapa ceva sau chiar mai bine, sa se dea batut si sa spuna ce are pe suflet. Dar nu s-a intamplat asta.

Cu un gest grabit  mi-a spus ca pleaca. L-am privit plecand si in ochi mi-au aparut lacrimi.

Pe culoarul vietii am zarit mii de usi. Pe ele erau scrijelite toate trairile, nevoile, si dorintele umanitatii. Am inceput sa bat la ele cu entuziasm, in speranta de a-mi infrupta fiinta. Unele usi nu s-au deschis niciodata, alte usi s-au deschis cateva clipe iar apoi s-au trantit fulgerator. Unele usi erau larg deschise, asteptau doar sa le trec pragul si sa le fur comorile. Am cunoscut fiinte ce umblau din usa-n usa, la fel ca mine, cautand. Cu unele dintre ele am pasit prin aceleasi camere, altele au ramas incuiate in camere ce nu s-au mai deschis niciodata. Ca sa patrund dincolo de unele usi, a trebuit sa renunt la comorile luate din camerele anterioare. Cele mai periculoase usi erau cele nedeschise de nimeni, le puteam deschide si intra in incapere, dar puteam ramane captiva. Am incercat multe usi. Dincolo de ele am gasit chei, ce le deschideau pe altele. Cu cat deschideam mai multe, cu atat entuziasmul descoperirii se ofilea. Aceleasi comori ce dupa o vreme se vestejeau, lasandu-mi in maini doar cenusa.

Obosita de cautari, am pasit printr-o usa dincolo de care era o camera goala – o camera din care nu mai puteam lua nimic, niste pereti ce parca nu mai asteptau pe nimeni. Am pasit inauntru, contempland indelung nimicul din jur si am realizat ca nu era important pentru suflet ce comori se aflau in camere. Nu erau importante nici cheile gasite, ce-mi ofereau zeci de prilejuri de a descoperi alte comori. Mai tarziu am observat fereastra, ce astepta in tacere…sa o deschid.

Marea mea minunata m-a asteptat din nou nelinistita si frumoasa... de data asta i-am povestit iubirea mea, iar ea mi-a promis ca ne va proteja cu valuri eterne. Ce sa-mi doresc mai mult? Ce s-ar putea?

My sweet November !

Esti exceptia. De la regula mea, de la principiile mele, de la dorintele de pana acum.

Esti barbatul serios si autoritar si indragostitul care ma saruta cu atata patima. 

Punand totul in balanta, esti barbatul pe care-l asteptam, pe care-l visam si pe care nu intelegeam de ce nu-mi e dat sa-l intalnesc odata. Sa-mi inseninezi zilele umbrite de toamna, sa-mi racoresti sufletul ars de atata dor, sa-mi incalzesti noptile si sa-mi iei obrajii intre palme, sarutandu-mi pe rand privirea, sufletul, trupul si buzele cu gustul tau.

Am in minte un lucru pe care nu l-am mai spus demuuult, demuuult: sunt fericita!

Rautatea.

Singurul lucru de care m-am temut si ma tem in continuare,singurul lucru in fata caruia am ramas dezarmata ,e rautatea.Prostia ,prostia simpla ,prostia ordinara ,prostia pe care o intalnesti pe toate cararile ,nu mi-a parut nicioadata periculoasa.Pentru ea gasesc intotdeauna mijloace de lupta.Rautatea ,insa ,scapa oricaror arme.
Omul inteligent ,omul care stie ca toate faptele sunt determinate de anumite cauze ,nu poate fi rau.El va gasi mereu o scuza pt greseala si va cauta s-o indrepte ca om ,nu ca fiara.

Oare doar oamenii prosti sunt rai? Asta ar insemna ca marea majoritate a oamenilor sunt de o prostie crunta, asta pentru ca pana mai ieri consideram rautatea ca o latura a omului, pur si simplu catalogam faptele ca fiind rautati, dar acum le consider ca fiind acte ale unor prostii.
Ca sa nu mai spun de oamenii cu doua fete, oameni care iti spun ca se bucura pentru binele tau, dar fac exact contrariul...
De ce trebuie sa fim atat de prefacuti? De ce si-a pierdut acel "ma bucur pentru tine" sensul real? De ce trebuie sa existe atata prostie si rautate? Este ea chiar in esenta noastra si suntem atat de slabi incat nu o putem controla si preferam sa zicem zece lucruri rele decat unul bun?

E furtuna in rai...

Cateodata, simt o nevoie acuta sa ma fac nevazuta. Nu e doar o dorinta, e o nevoie. Am nevoie sa scap, sa fug, sa ma ascund, sa imi incarc bateriile. Sa uit. Sa uit ca am uitat tot...
Daca scriam acum cateva ore, as fi scris folosind cuvinte dure pe care le-as fi adresat diverselor persoane din viata mea, in special MIE. Mie, mi-as fi spus multe. Ca sunt naiva, ca sunt prea buna, ca sunt prea miloasa, prea credula, prea usor de pacalit, prea copila, prea mandra, prea orgolioasa, prea fraiera.


Tristetile mele sunt ca niste pisici gri. Adica eu asa le simt, asa le vizualizez. Niste pisici gri incolacite, intr-o dimineata friguroasa ,intr-un fotoliu vechi, cu arcurile rupte, acoperit cu o patura groasa de lana. Daca ma lasi in ele, le traiesc in tacere. Daca incerci sa ma scoti, probabil vor izbucni, ca de dupa un zagaz rupt, nemultumiri mai vechi, chestii grave amestecate cu nimicuri rizibile. Si voi plange, voi plange mult, pana mi se va lua piatra de pe suflet. Dupa care, exact ca dupa o ploaie torentiala, va iesi din nou soarele. Stralucitor. Intens.

Zona sufletului meu.

Ma sfasie dorul pe dinauntru. Vreau neaparat sa ajung la tine, sa imi scald iar grijile, sa te las sa mi le duci departe. Stii, niciodata nu mi-a fost frica sa vorbesc in preajma ta. Simteam ca ma asculti, ca ma sustii, ca stii tot timpul ce sa spui si cum sa ma faci sa ma simt mai bine. Dar cel mai important nu ma judecai. Ma acceptai asa cum sunt, cu toate toanele mele. Veneam la tine mereu. Indiferent ca eram trista sau fericita. Fie ca treceam printr-o perioada grea, fie ca ma bucuram pentru ceva bun ce se intampla in viata mea. Cu viata mea. Si vedeam ca esti fericita pentru mine. Ca iti intinzi bratele si parca alergi spre mine. Si te lasam sa ma acoperi, te adoram cand faceai asta. Parca nu mai ajungea nimic la mine, putea sa ma strige o lume intreaga, n-as fi auzit-o, si chiar daca o faceam, ignoram tot. Pentru ca stiu ce mult iti place sa fiu numai a ta, atunci cand vin la tine, si ca devii geloasa daca pentru cateva secunde imi arunc atentia asupra altcuiva. Te arunci imediat la picioarele mele sa imi amintesti de ce si pentru cine sunt acolo. Dar stai linistita, nu conteaza nimic ,la tine ma gandesc mereu. Indiferent unde sunt, chiar daca esti departe acum, chiar daca mai am atat de mult de asteptat pana sa te vad si sa te simt din nou, stii bine ca valurile tale inca-mi izbesc inima, inca-mi curata sufletul, inca imi ard ochii. Te visez de fiecare data si imi ating podul palmei mereu zgariat de scoici....Marea .. Draga mea, Mare. Ma sfasie dorul pe dinauntru.

Prizonier...sau nu?

Si daca vreau sa scriu ,despre ce sa scriu? Despre problemele mele emotionale care nu par a fi reparabile?sau despre orele pe care le petrec pe scaun? Poate ca ar trebui sa imi spun parerea mea despre unele lucruri. Si anume. Parerea mea despre cum isi fac altii parerea. A venit primavara. Macar mi-am dat seama de ceea ce simt. Si am reusit sa exemplific trairea mea,sau mai bine zis starea. Te-ai pierdut pe tine. Intr-un fel sau altul te-ai pierdut,si crezand ca mergi spre bine...spre regasire,ai facut o prostie si mai mare si te-ai trezit intr-un loc unde aveai mancare,caldura,in fine. Tot ce iti trebuia pentru o viata. Problema era ca viata asta a ta era intr-o camera cu zabrele la un geam de juma de metru patrat,era o celula. Avea usa groasa de fier. Nu aveai voie sa porti decat uniforma cu pantalonii aia jegosi,nu aveai voie sa vorbesti decat cu paznicul care avea grija sa iti dea tot,tot,tot,TOT ce credea el ca ai nevoie. Te tinea mereu in brate cand iti era frig. Si totusi,cum sa vrei sa traiesti in inchisoare? Cum sa te multumesti cu patru pereti si un paznic care nu te are in ochi decat pe tine? Strictul necesar nu este cateodata suficient. Ti s-a rapit libertatea. Intelegi ce ti s-a intamplat? Intelegi ca esti ca intr-o colivie? Esti pasarea maiastra care nu isi face planuri marete si isi baga gheara in gat ca sa scape. Oare ea stie ca ar face stop cardiac neobisnuita fiind cu zborul? Dar asta nu o opreste sa isi ia viata daca nu mai are libertatea. De ce isi mai doreste atunci libertatea? In situatia asta esti tu. Zambeste-i paznicului daca poti,ca el nu mai stie ce sa iti faca,te iubeste,esti singurul prizonier din intreaga inchisoare! A naibii incalzire! Culmea e ca paznicul e si gelos,poate ca scrijeliturile tale de pe pereti au legatura cu viata pe care ai avut-o in afara inchisorii! Universul tau e aici,in celula,in inchisoare,cu el! Nu ti-ai dat seama? Si e adevarat ca te iubeste. Si e adevarat esti in celula. Te-ar lua acasa,dar daca pe drum ai vedea alte persoane? E adevarat ca de cand tot stai aici,in celula,ai ajuns sa tii la paznicul spalacit si cu sapca dar ce altceva ai fi putut face? Toate cuvintele tale ii sunt adresate lui,pentru ca stii ca tot ce a fost afara a murit,si nu de dorul tau. Incerci sa te limitezi la universul asta impus,iti dai silinta sa te bucuri de ceea ce...ai telul maret de a rasplati dragostea paznicului tot prin dragoste,caci ce sentiment e mai presus de asta? Te-a salvat intr-un fel de la o moarte pe strazi si inchisoarea. Dar poti sa nu iti mai doresti libertatea? Ei uite ca da,te resemnezi si cu starea asta,desi repeti mereu ca vei scapa. Nici tu nu crezi asta,in fond,viata ta e aici. Cu paznicul care te iubeste si pe care il iubesti. Da,il iubesti. Da?... Deabia iti mai amintesti cum era inainte,planul vietii tale te linisteste si te nelinisteste in acelasi timp. Problema e ca nu ti l-ai facut tu,ca ti-a fost dat asa cu tot ceea ce se presupune ca ti-ai fi putut dori. Si totusi...ce o fi dupa gardul cu sarma ghimpata? Paznicul parca s-a scrantit,e certat mereu de sefii lui,vor sa il mute la alta inchisoare. Nu il poti linisti nicicum,ai senzatia ca da vina pe tine pentru ca nu poate sa plece. Nu poate sa plece din cauza ta. Dar nu asta isi doreste? E normal sa ajunga sa nu iti mai vorbeasca pentru ceva pe care nu tu l-ai obligat sa faca? Parca nu e... Prizonier fiind,nu prea ai ce face. Astepti doar zilele cu soare si pentru paznic,poate ca atunci vor veni si cele pentru tine. Zilele alea nu vin. Desi simteai ca o sa darami peretii de nervi. Se intampla altceva. Esti dat afara din inchisoare. Ti se da un sut ca sa treci de pragul usii uriase de fier,promiti ca nu te vei mai intoarce niciodata. De ce te-a dat afara paznicul? Nu te iubea? De ce? Ei bine,disperarea e cea care pune stapanire pe tine,incat tipi la zidul inalt cu sarma ghimpata in speranta ca o sa se darame si ca astfel inchisoarea se va uni cu lumea din care faci si tu parte acum. Dar zidul nu se darama,lumina se stinge ca de obicei seara,te intrebi ce face paznicul. Singura persoana din viata ta era acel spalacit de paznic,din simplul motiv ca era unic. Ei si daca era unic ce? Nu toti suntem? nu.doar el era,restul sunt la fel,toti diferiti,dar nu ca el. Mai au sepci,dar nu sunt el,paznicul tau. Ce se intampla in inchisoare? Oare au adus pe altcineva in locul tau? DA. Un alt unic prizonier,care deocamdata se bucura de adapost. Prizonierul privilegiat actual,are voie sa nu poarte uniforma,are voie sa iasa din celula si I se iau zabrelele de la geamuri. Si primeste tot atata dragoste. Cica a mai fost acolo,si ca paznicul mereu l-a iubit tare tare pe acel prizonier. Tu? Tu il iubesti prea mult pe paznic ca sa il poti uri,totusi oscilezi. Nu vrei sa il mai vezi in viata ta,dar undeva exista dorinta unui superglue care sa lipeasca ceea ce a fost deja maturat. Vrei sa mori. Asa ,simplu,din somn. Si totusi...cum? Inca nu ti-ai trait viata alaturi de paznic. Si iti doreai atat de mult sa scapi... Ajungi sa te intrebi care e diferenta dintre un om singur si un om liber. Care e diferenta dintre un om singur si unul liber? Raspunsul aveai sa il afli mai tarziu,atunci cand te vei simti parintele paznicului,si te vei bucura de insuratoarea lui ca o bunica fericita ca isi vede nepotii cum se casatoresc desi ea ramane singura. Tu crezi ca ti-ai trait viata. Dar catastrofa! Esti inca tanar,ai viata! Ce rahat sa faci cu ea? Cand simti ca toata ti-a fost scursa si orice gand nou pare o durere in plus? Caci evoca un trecut atat de trecut? Simti ca se crapa si totusi nu crapa,crezi ca o sa plesneasca si totusi nu plesneste,speri sa cedeze si sa scapi si totusi...cat de rezistent mai esti! Esti liber....da...liber...si singur. Sau esti doar singur? Nu intelegi cum se poate concepe cineva liber,cand de fapt e doar singur. Lumea asta e atat de goala. Nu mai ai pe nimeni in ea. Cat ai stat tu in inchisoare toti au murit sau te-au uitat. Pana si copacii isi misca altfel frunzele de cand nu ai mai iesit tu afara. Nu ai casa,nu ai decat nenorocita aia de uniforma pe tine,pe care nu te induri sa o dai jos de pe tine pentru ca e tot ce mai ai....ploua...bate vantul...coafura ta nu mai rezista,rezista doar intre peretii celulei,unde nu batea vantul si nu ploua. Aici afara,e frig si nimic nu mai poate exista. Mori,sau cel putin asta simti. Ca mori. Nimeni nu ar zice asta cand te vede,dar tu tot asta simti. Ce de prosti. Cum sa nu inteleaga ei ca viata nu mai are rost si ca tu mori? Nici tu nu intelegi prea bine asta caci stiai cat de mult voiai libertatea. Dar nimic nu pare sa te opreasca sa simti moartea care iti invaluie fiecare celula. Ajungi la concluzia ca tu esti prost. Cand in sfarsit reusesti sa te bucuri un pic,toti prostii astia spun ca ai luat-o razna,pentru ca motivul bucuriei tale e insasi actuala bucurie a paznicului. Si cand incercai sa prelungesti clipa bucuriei inselatoare de teama disperarii care iti facea insistent cu ochiul,iata un alt paznic...care isi cauta un prizonier... Wow! Ai crede ca Dumnezeu l-a plantat acolo!

Povestea fluturelui.

Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura; un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica.
Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat, si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva. Atunci omul a decis sa ajute fluturele: a luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic; aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura.
Acest lucru nu s-a intamplat! Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite.
Nu a putut zbura NICIODATA!Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata.


Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati.
Nu am putea fi atat de puternici cum suntem.
Nu am putea zbura NICIODATA!

Traieste-ti viata fara frica, ataca toate obstacolele si demonstreaza ca le poti suporta!

O viata e prea mult

Sunt sigura ca acum un an eram un om mai bun si mai rabdator . Acum un an, credeam in oameni si credeam ca visele pot deveni realitate .
A fost un an al naibii de greu si acum sunt destul de "terminata" . Nu mai am nervi si nici nu mai pot sa plang . Nu mai am nici putere sa-mi ascund sentimentele. Imi stau scrise pe fata asa cum scriu eu randurile astea aici. Nu mai am putere sa dau explicatii, sa raspund ,sa inteleg ,sa intreb ,sa-mi pese.
Singurul lucru pe care il regret, e ca nu am invatat oamenii sa ma aprezieze si uite acum ce se intampla.

Amageste-ma!

Unii ar mai spune si ca te minti singur, altii ar spune ca de fapt sunt dorinte ,iar din dorinte incepe totul. Dar cat de sanatos e? nu devii mai suparat cand ce-ti doresti nu e ce ai nevoie?
Spuneam la un moment dat ca sunt fericita. Probabil asta si era, dar a fost prea scurt acel moment sa-mi dau seama de veridicitatea lui, o clipa prea stramba sa o pot simti cu adevarat ca ceva palpabil si demn de ce`mi doresc acum de la mine.
What is the meaning of my life? 
Am citit ceva, un om, un barbat isi petrece toata viata cautand femeia perfecta. Ajuns la batranete, singur, un prieten il intreaba : "De ce ai fugarit toata viata o fantasma? Femeia perfecta nu exista!" Batranul raspunde : "Te inseli, am gasit`o, doar ca ea cauta barbatul perfect!"
Chiar sa fie asa? Chiar ca atunci cand gasesti ce ti`ai dorit, dorinta ta sa nu te vrea? E ca si cum ai luat bataie cu propriile arme, similaritatea dintre tine si dorinta e atat de mare incat va face sa va respingeti involuntar. Asadar ce caut eu in viata mea? 
Initial nimic. Initial doar liniste. Initial iubirea aia care sa ma faca sa plang dimineata, caut fericirea care sa`mi arate ca viata e ceva pentru mine cum eu sunt viata pentru altcineva. 
Amagirea nu e sanatoasa, e pain killer. Un analgezic care isi pierde efectul la un moment dat si te intrebi daca mai merita sa iti doresti altceva, sa vrei mai mult.
Incep cu ce nu vreau. Nu vreau aia, asta si cealalta. Nu vreau minciuna, nu vreau prieteni superficiali, nu vreau iubiri ipocrite. Poate nefericirea era fericirea mea, poate singuratea e linistea pe care o vreau .Eu o sa raman in coltul meu, rautacioasa si sarcastica, de gheata si simpla. Raman eu cu mine, raman cu gandurile mele care nu au un scop, nu au un rost, dar ce conteaza? 
Mai iau un analgezic si ma culc, maine oricum se lumineaza dimineata, maine oricum mananc si respir. 
Le luam cum vin fara interventie. Fara sa simt, fara sa intreb, fara dorinta de a afla. Dinafara mea, nu e nimic gresit, e doar un inceput greu, e doar cum ar trebui sa fie, dificil, ca asa sunt inceputurile, doar sfarsiturile sunt tragice. 
Tine minte ca corectitudinea sta in responsabilitatea care a venit odata cu puterea de a trece peste orice obstacol .Ma invart in jurul meu pentru ca eu sunt prietenul meu cel mai bun, linistea inteligenta o primesc cand intreb "De ce eu?" si e un raspuns cum nu pot primi altul mai dulce.

Nu spunem nimic

Dar ce pana mea e rau in a fi singur? Mi s-a spus mereu: "E bine sa socializezi!" , "Comunicarea este foarte importanta!" , "Prietenii adevarati vor fi acolo!" , "Spune ce simti, exteriorizeaza-te!". Pana acum nu mi s-a intamplat nimic bun facand lucrurile astea. Prietenii adevarati nu au fost acolo, daca am spus ce am simtit, l-am panicat pe ascultator si ma evita de atunci, si nu, nu e bine sa socializezi, pentru ca asta consuma energie cu oameni, in general prosti, daca ai norocul sa fie destepti, e perfect deoarece interactionezi in alt mod si discutia devine interesanta, lucru care depaseste cu mult terminul de socializare. Am lasat la sfarsit asta cu comunicarea pentru ca nu m-am hotarat in privinta ei, importanta este, dar e mai important ce comunici si ce iti este comunicat.
Cand ceva se schimba, ai tendinta de a lua totul de la zero de parca tot ce ai fost pana in acel moment se sterge si te simti un fel de super erou traind cu impresia total gresita ca asta e sansa de a deveni omul care ti-ai dorit intotdeauna sa fii. Incerc copilareste sa fiu draguta si politicoasa cand nu vreau sa fiu draguta si politicoasa, ma straduiesc sa nu tip cand vreau sa tip si ma chinui foarte tare sa nu imi pese cand de fapt imi pasa prea mult si doar la asta ma gandesc. Schimbarea este buna dar iti cam zdruncina temeliile.
In general, nu vorbesc despre nimic. Nimic memorabil azi sau ieri, nimic din ce simt, nimic din ce se intampla in Japonia, dar intr-un fel sau altul, am ajuns la concluzia ca am prea mult bagaj emotional nefolositor si care e atat de greu si atat de stresant, incat nu-mi doresc nici macar la categoria "amintiri" sa ma incarc cu el.Pai si uite cum fac. Il pierd. Il uit in gara din comuna Tufesti, judetul Braila. Cine vrea poate sa smotoceasca in el, dar se poate amuza foarte putin spre deloc, sa ia ceva se numeste furt plus ca nimic de acolo nu e pe bani, iar sa trimita pe la ziare gen "Povestea mea". "Intamplari adevarate" , etc. e violarea intimitatii, deci tot delict, si eu acuma presupun ca toti oamenii de acolo sunt drepti si le e frica de politie. Oricum nici strainii nu au ce face, cum nici eu nu am ce face cu el, de asta il uit. Acolo. Ca daca imi trebuie, poate ma intorc.
Nu pot fi substitut. Acest lucru m-a obosit foarte tare, atat de tare ca am fost aproape de a renunta la lucruri pentru care am luptat sa le obtin. Nu pot fi iubita X si /sau amica Y si/sau prietena Z. Pot fi  iubita ,amica si prietena, chiar toate trei deodata, dar EU in locuri deja prestabilite, eu in ecuatia XYZ devin obosita pana la deprimare. Plus ca urasc matematica din strafundul adancului meu suflet si matematica nu e buna, e caca. Din aceasta ipoteza, in urma demonstratiei de mai sus, tragem concluzia ca si ecuatia XYZ nu e buna, e caca. 
Cum spun uneori, "nu pun intrebari, ca mi-e frica de raspuns". Eu nu mai astept raspunsuri, desi intrebarile raman dar realizez ca ele nu au voce, ceea ce e super si in plus, nici macar nu sunt corecte. Intrebarile mele nu sunt ce vreau sa stiu, ele sunt pentru ca am fost intr-un impas. 
De azi pot!. De azi am timp! Si pentru ele, si pentru ei, si pentru ea, si pentru el, si pentru tine, dar mai ales pentru mine.

Barfa

Exista multe argumente sustinute de morala colectiva, dupa care barfa, trebuie condamnata, amendata social si descurajata . Dar exista, dincolo de pierderea de timp, caracterul trivial, adesea rautacios al barfei, si un beneficiu alimentat de toleranta si imposibilitatea criminalizarii ei: barfa aduce cu sine o intelegere mai profunda a naturii umane si a felului in care este aranjata lumea. 

Cum puritatea morala este imposibila, tot asa si barfa este posibila, pentru ca noua, fiind fiinte sociale, ne place tare mult sa gandim, sa apreciem si sa vorbim despre oameni si despre noi insine. Cel mai comun argument al celor care declara ca resimt un dezgust instinctiv fata de barfa este faptul ca barfa, este nepermisa ,pentru simplul motiv ca ,problemele private ale altora nu sunt treaba noastra, nu ne privesc pe noi. Acest argument se refera la faptul ca barfa violeaza dreptul individual la viata privata.

Mai mult decat atat, cand barfim, cand aflam ceva care pateaza reputatia cuiva, cand aflam ca acesta “nu este usa de biserica”, traim o senzatie de putere atat fata de cel barfit, cat si fata de cei care nu sunt in cunostinta de cele ce se discuta. Satisfactia de a detine o informatie este in sine suprema si ea este cu atat mai mare, cu cat numarul celor carora le livram informatia, pe care in acel moment numai noi o stim, este mai mare. 

Barfitul este chiar excitant pentru ca subiectele de barfa se refera la lucruri inerent interesante, cum sunt sexul, banii si puterea, toate acestea fiind universal valorizate. Dar, in multe cazuri, intensitatea excitatiei, care acompaniaza barfa, reiese in ceea ce numim lucruri secrete. 

Barfa este interesanta. Si este interesanta pentru ca chiar modul ei de realizare – conversatia – reprezinta un aspect placut al vietii de relatie, o petrecere placuta a timpului liber si chiar “neliber”. Barfa, prin superficialitate şi trivial, este recreativa. Cand vorbim despre firea oamenilor, despre comportamentul lor, defectele, placerile, iubirile, insatisfactiile lor, noi devenim brusc interesati si atenti. 

Exista informatii despre noi pe care doar noi le stim, inaccesibile pentru altii. Este lumea secretelor de sine, a secretelor personale, un geam inchis altora. Dar exista si un geam inchis noua, pentru ca altii stiu, gandesc, vad lucruri despre noi, inaccesibile noua insine. 

Balanta pare sa se incline in favoarea barfei, atat la nivel social, cat si la cel individual. Judecand lucid si luand in consideratie natura umana, ar trebui poate sa fim mai putin dispusi s-o punem la zid si mai dispusi sa nu ne simtim vinovati cand barfim. Si, mai ales, sa nu fim ipocriti.

Viata noastra e deformata de patologia constiintei exasperante. Una prin care ne revarsam frustrarile fara sa putem ajunge la un consens cu noi insine. Datorita ei, libertatea de exprimare isi pierde din volum, reusind sa alimentam astfel cacofonia celorlalti vizavi de ceea ce suntem. Ne dispersam criteriile ajungand , de foarte multe ori sa functionam ca entitati ale negatiei. In special a negatiei de sine. Una venita pe fondul urii de sine a intregului tu.

Incercam sa ne ignoram, totusi, constiinta cu o seama de argumente volatile. Iar corpul intra in fibrilatie simtind rascrucea majora la care se afla. Oricata repulsie am resimti fata de continutul constiintei, nu avem curajul de a ne retrage din joc. Primeaza sentimentul ca am pierde miza ce ne mascheaza adevarata entitate a noastra. Incercarile de rebilitare, cumva, nu au crezare in ochii constiintei, ce ne sopteste, exasperant, ca am esua lamentabil, daca ne-am retrage de la masa de joc.

Ajungem astfel sa purtam o sarcina toxica, ce ne ingreuneaza pasii, ducandu-ne obositi pe un drum plin de principii aberante.

Iar eu ma simt ca un Atlas ce tine o planeta plina de pacate pe umeri. Si, cu cat se adauga un locuitor pe aceasta planeta, cu atat ma inconvoi mai mult. Cel mai greu imi este cand sunt bantuita de teama unui meteorit. Nu stiu daca imi va mai rezista spatele in acel moment.

Problems

Oamenii creaza intotdeauna probleme mari din nimic.
Toate problemele sunt imaginare - le creezi pentru ca, fara probleme, te simti gol pe dinauntru.
Fara probleme nu ai ce sa faci, nu ai cu ce sa te lupti, nu ai unde sa te duci.

Timpul meu si al tau ..

… timp liber hoinarind pe strazile prafuite ale interactiunilor cu ceilalti, timp liber petrecut citind cartea vietii altora, cautand un happy-end pentru noi prin parerea si recunoasterea lor, timp liber cand ploaia ne loveste sufletul si nu mai stim cum sa ajungem la mal. Avem atata timp liber! Uneori ni-l petrecem la cinematograf urmarind filmul vietii altora si plangand clipele in care nu am reusit sa fim ca ei. Paradoxal, lacrimile noastre se intalnesc cu ale lor, fiindca si ei plang pentru ca nu au reusit sa fie ca noi. In timpul liber mergem la padure, la gratar, poate mai ardem ceva din suferinta, poate mizeria pe care o lasam in urma ne curata putin din suflet, poate stomacul plin ne umple vidul din noi. Ne petrecem uneori acest timp la “un pahar de vorba” insirand cuvinte telenuvelistice, incercand sa “aranjam”  vietile celorlalti in speranta ca ceva din viata noastra va fi pus la locul lui. Timp liber in care incercam sa ne gasim in privirea, gandul, inima si aprobarea celuilalt …

Ne nastem pescari. Din momentul in care am iesit in lume avem in maini o undita. Ne pregatim sa prindem Pestele cel mare.
Indiferent de modelul de undita avut in mana, nada trebuie facuta personal. Nu ai de unde sti compozitia perfecta a nadei. O inveti sa o faci de-a lungul vietii. Pestele difera ca dimensiuni si cerinte de la o persoana la alta: unii vor bibani, altii stiuca, somn si chiar vreun Moby Dick.
Stam concentrati pe malul raului vietii noastre cu undita in mana si asteptam sa se prinda acel peste. De la aceasta categorie de pescari nu o sa auzi povesti fantastice cu pesti, decat in momentul in care prind Pestele. De-abia atunci, povestea capata dimensiuni....

Marcel Pavel - De dragul tau

Riscul de a fi

…mi l-am asumat, fara sa vreau, e adevarat, din momentul in care m-am nascut. Asta acum ceva timp. Pana acum, risc incontinuu cu mine si, cine stie, candva, ce va iesi din aceasta actiune personala...