Dar oare incotro ma indrept ? Stari captivante ... negre, pline sau mai bine zis cufundate-n singuratate asta ce ma stinge .. Incotro ma indrept , atat de stinghera si cu sufletul frivol , plin de teama ? Cad ... Simt cum ma pierd in gol intr-un abis fara margini sau culoare .. Un abis ciudat si simplu, unde nu vad pe nimeni ... unde nici pe mine nu reusesc sa ma recunosc . Am cazut iara, pentru a mia oara . Am cazut inapoi la inceput, inapoi de unde am plecat atunci, candva ... Si ia ghici ? Am plecat singura ... Pentru ca toti sunt falsi , toti te lasa cand ai mai mare nevoie de o mangaiere, toti fug si uita , parca din intamplare, de tine ... Pentru ca 99% dintre oameni o sa te minta. Dar simt ca nu mai pot... simt ca ma pierd si ma indepartez tot mai mult . Ma indepartez de mine insumi, ma indepartez de viata si de zambetul meu larg ... Ma ascund undeva, in interiorul sufletului meu . Dar ce spun ? Nici sufletul nu ma mai vrea ... Pana si el s-a saturat de lacrimile si suspinele mele.
Am atata nevoie de acel "cineva" . Acel cineva, care sa apara parca rupt dintr-un film .. Acel cineva care sa fie mereu, acolo, pentru mine ... Acel prieten pe care sa ma pot baza, acel umar pe care sa pot plange, acei ochi care sa ma cunoasca, sa ma afle... acea mana care sa ma ridice atunci cand simt ca pic . Dar pacat . Viata bate filmul ... Realitatea bate fictiunea . Si iarasi strig ... Ma ascund din nou in mine, ma invelesc cu singuratatea obscura . Si te chem , prietene ! Te chem sa vii, sa ma ti de mana, sa ma privesti in ochi si sa-mi citesti tristetea.
Unde esti , tu , prietene ? Hm, nu, nu esti... Nu esti nici acum si nici nu vei mai fii de acum incolo . Am zis bine ? Da .. "nu vei mai fii" . Pentru ca odata ai fost ... si ai fost chiar mult prea mult si te-ai lipit prea tare de mine ... M-ai facut sa ma gandesc cum ar fii sa vii iar. Si ai venit odata .. ai venit pentru a pleca definitiv .. Pentru a ma distruge psihic . Multumit ? Ai castigat ! Bravo ... Ai facut mii de bucatele din mintea si sufletul meu ... M-ai facut sa-mi doresc sa te uit , sa te pot ura ! Si ma gandesc in fiecare clipa la tine, prietene . La ochii tai si la imbratisarile tale ... Si ma imaginez cuprinsa de ele... Dar ghici ce ! Acum nu ma simt mai bine, ma simt si mai singura decat ma simteam initial ...
Te-am pierdut iarasi . Sau m-ai pierdut tu. Ne-am pierdut ... Ne-am indepartat ... Si asta doare mai tare ca niciodata ! Acum am ramas doar eu cu mine ... sub influenta amintirilor ce ma ametesc precum un drog mortal ce ma termina incetul , cu incetul... Astazi ? Astazi am uitat sa-ti spun cat de mult imi lipsesti. Astazi ma simt al naibii de singura, visez la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu ma mai atinge in afara de cele ce mi le soptesc singura. Ma impac cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar nu ... nu vreau nici sa mor, nici sa traiesc. Tot ce vreau este o pauza de la viata ! Vreau momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu m-ar intelege.
Si atunci realizez ca sunt la fel ca acel zid : cazand din mine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor. Acum urasc lumea dar te iubesc pe tine in schimb, acum cand te iubesc cat urasc toata lumea, lasa-ma sa zbor, sa musc si sa ma omor cat pot.
Dupa ce lacrimi imi vor spala chipul, puterile ma vor parasi, ura mi se va ineca in golul existentei mele, iar angoasa mea existentiala nu va ma rabufni in accese de ura si lupta. Vorbele mele isi vor pierde siguranta violenta, si aciditatea urii, vor deveni de o siguranta calma,fada, ca aceea care acum mi se pare de-a dreptul dezgustatoare.
Simt cum fiecare particica din mine striga dupa alinare si afectiune, cum vorbele-mi sunt goale si reci ... cum privirea te cauta in fiecare colt si in fiecare umbra ce trece pe langa mine. Te cauta pe tine, prietenul meu , ce m-ai lasat candva si nu te-ai mai intors pentru a ma tine de mana din nou . Ai disparut in zorile zilei si n-ai mai venit niciodata , desi te-am asteptat constant in acelasi loc pustiu . Si te-am asteptat.. te-am chemat sa vii , dar nu. Tu doar m-ai amagit si iarasi ti-ai luat zborul , lasandu-ma prea singura , prea trista !
Ma urasc ! Ma urasc deoarece sunt constienta ca daca ai venii acum, pentru a suta/a mia oara ... te-as accepta din nou, te-as crede din nou si m-as minti singura doar pentru a te stii cu mine , langa mine ! Cum pot sa te mai chem, dupa ce ai plecat de atatea ori ? Din nou ma incapatanez sa cred ca speranta mai e pentru amandoi. Ramane doar sa o cristalizam, sa o protejam la fel ca acel ultim dar ramas in cutia Pandorei. Am vrut sa nu deschid cutia, sa ma opun tentatiei. Dar mi-am amintit ca “Singura cale de a rezista tentatiei e sa i te oferi!”. Si inconstienta am facut-o din nou si din nou ... Ranindu-ma singura. Deci ,de ce mai dau vina pe tine, cand stiu perfect ca singurul vinovat sunt eu ?
Stai linistit ! Stati cu totii, cei care ati trecut prin viata mea, m-ati privit si ati intors capul ... Sunt bine ! Mai bine singura, decat cu o multime de prieteni inconstienti si falsi in jurul meu . Mai bine asa. Ma am pe mine, nu ? Singura care nu ma judeca, care ma intelege, care ma accepta si totodata ma sustine ... sunt chiar eu . Chiar daca ma simt cum ma simt, chiar daca sufletul meu striga dupa mai mult ... ma simt bine ca macar am ramas eu , cu mine ...
duminică, 19 februarie 2012
luni, 13 februarie 2012
Past => Future
Un nou inceput se naste din suferinta, mai degraba decat din altceva. Din suferinta incheierii ce il precede - nu-i asa, un inceput nu merge fara sfarsitul aferent. E natural sa fie asa in lumea relatiilor inter-umane. Un lucru e clar: fiecare zi care trece mai vindeca un centimetru patrat. Si incet incet portiuni intregi revin la normal, ceea ce-ti da speranta. E foarte greu sa te desprinzi de trecut: parte din tine nazuieste inspre cele bune de-acolo, parte din tine se revolta din cauza celor rele. Parte din tine iti spune ca ai gresit rupand, parte din tine constata cu amar ca ruptura s-a produs demult. Perioada tampon intre viata de ieri si viata de maine este un azi nedefinit, care poate insemna luni de zile de neclintire afectiv/mentala. E un timp inghetat, e o tranzitie in bucla, te duci la terapie, te intorci iluminat, dupa o zi doua o iei da cap cu indoielile si apasarile ce nu te lasa sa traiesti. Afara e cald si soare, de parca si timpul s-a oprit in loc. Daca schimbarea vremii de afara ar fi vizibila, si ar aparea semne de toamna timpurie, ai simti ca se misca ceva, ca lucrurile merg intr-o directie anume. Dar nu,vara si iar vara si te trezesti de dimineata si ploua. Discul zgariat: a mai trecut o zi, a mai trecut o zi, a mai trecut o zi... si parca nici o zi nu trece cu adevarat.
Dar pana la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecandu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi langa piciorul tau stang o cutie din lemn cu maner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mancate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decat de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu el; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atarne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atat de mult incat sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pana formeaza un fruct. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.
Facand ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de maine sunt prelungiri ale trecutului. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de maine sa fie maine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem panze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de maine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.
Un nou inceput. Primul in ceea ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timida inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troleibuz dependent de sarmele lui. Libertatea autobuzului va ramane pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui miros de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cand copacii sunt in floare....
Dar pana la urma faci acel prim pas, si multe se scutura. Mai faci un pas, si parca trecutul incepe sa se indeparteze. Vinovatiile, frustrarile si suferintele se mai inmoaie. Viitorul si trecutul nu mai baltesc in acelasi loc, amestecandu-se. Incepe binevenitul proces de decantare. Si la urma te scuturi si iesi de tot din balta si te indrepti spre soare si incepi sa te usuci. Descoperi langa piciorul tau stang o cutie din lemn cu maner. O ridici. E grea. Simti ca esti legat de ea, ca nu o poti lasa acolo, chiar daca n-ai habar ce contine. Te asezi in fund, pui cutia in poala si o deschizi. Descoperi plin de uimire trecutul, bine asezat in caiete vechi ingalbenite, discuri de vinil prafuite, ilustrate sepia mancate la colturi. Ciudat, nu arata a trecutul tau recent, exprimabil in foldere, mp3, jpg si conturi de Facebook. Te scarpini in cap si intelegi ca ceva ce a devenit cu adevarat trecut se inroleaza in lumea trecuturilor de tot felul, dintotdeauna. Adica lucruri ingalbenite, de demult, mai degraba nascatoare de nostalgie decat de orice altceva. Reasezi in ordine lucrurile in cutie, o inchizi cu grija, te ridici si pleci. Oare ce ar trebui sa faci cu ea? Ar fi simplu sa o depozitezi intr-o cutie de valori si sa bagi cheia-n buzunar. Dar nu merge asa. Trecutul trebuie dus in spinare. E dreptul fiecaruia sa aleaga ce anume selecteaza spre a cara cu el; daca alegi prea putine si arunci restul, te vei trezi ca ai nevoie de ceva ce nu va mai fi acolo. Asa ca mai bine le duci pe toate, arhivate RAR sa nu atarne asa mult, si asta e. Si inveti astfel ca daca iei in palme fiecare obiect din cutie, il poti impaturi atat de mult incat sa ajunga o bila mica de ceva incert. Si bilele astea mici se lipesc unele de altele pana formeaza un fruct. Si asta da, e numai bun de pus in buzunar.
Facand ordine cu trecutul dai verde viitorului. Nu orice zi care vine reprezinta viitorul. Unele zile de maine sunt prelungiri ale trecutului. Evident, situatia asta este antipatica si trebuie depasita cumva. Trebuie sa-i dam cu adevarat o sansa zilei de maine sa fie maine si nu Post Scriptum pentru ieri. Abia dupa ce exersam reala delimitare dintre trecut si prezent, viitorul incepe sa capete sanse. De aia e important sa fim tot timpul in miscare, fiindca daca stam pe loc facem panze de paianjen si e neplacut. Eu personal ma adaptez extrem de greu la schimbari majore si nu reusesc sa accept ca viata mea de ieri nu mai exista - despartirea a fost dureroasa. Viata mea de azi valseaza aiurea. Insa viata mea de maine promite ceva, ceva ce merita osteneala. Asa ca, ce sa fac, ma potolesc din valsat si accept ceea ce era de neacceptat. Adica ca s-a terminat.
Un nou inceput. Primul in ceea ma priveste. Nu ca n-as mai fi fost in situatia asta. O iau timida inainte, pas dupa pas, refuz sa ma mai cramponez de trecut - degeaba as face-o. Am gresit mult, am invatat lectiile, asta e. Terapie, psihiatrie, ma simt uneori ca un troleibuz dependent de sarmele lui. Libertatea autobuzului va ramane pentru mine un deziderat. Bine macar ca nu am experimentat niciodata conditia trista de metrou. Adulmec aerul rece in speranta unui miros de primavara. Mi-e dor sa ma duc cu o carte pe banca in parc si sa nu-mi mai pese de nimic. Mi-e dor sa bat strazile cand copacii sunt in floare....
vineri, 10 februarie 2012
Deejay Traian feat. Otilia - ROCKEAR (Video)
Muevete al instante
El ritmo es flipante
tu mente mueve el party
vamos party party
Vamos a triumfar
tenemos que volar
a locura no olvidar
y el zumbido rockear
Tu quieres rockear
Tu quieres triumfar
La fiesta va explotar
la locura va triumfar
sâmbătă, 4 februarie 2012
Sunteti toti la fel.
Astazi am invatat o noua lectie. Probabil o stiam dinainte, dar astazi a fost definitivata. Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de minciunile voastre. De tradare. De teama. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Voi nu intelegeti ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.
M-am saturat sa fiu cea care spera. M-am saturat sa cred in voi, oamenilor! Sunteti niste caini! Niste animale. Toti la fel. Dati sperante ca sa le luati inapoi cu dobanda ce consta in suferinta! Sperantele omoara, distrug , dezumanizeaza!
Sperantele aduc aproape mereu suferinta, si implicit durere! Putine sunt acelea care aduc un dram de fericire, si aceleasi sunt insesizabile pe langa multimea celorlalte!!! M-am saturat de durere , de sparante desarte, si ma gandesc serios la uciderea oricarui sentiment din mine, mai putin cel de autoflagelare!!! Ce rost mai au , daca nu sunt in stare in multitudinea lor sa aduca catusi de putina fericire??? Pana acum imi faceam sperante , ma vedeam zburand, iubind… dar intr-o clipa tot visul acesta al meu pare incredibil de pueril, de stupid, de lipsit de realism! Acum ma simt inconjurata de vise negre , ingeri cazuti, demoni condamnati… ma simt pe marginea prapastiei, si nu vad pe nimeni care ar sari si m-ar trage inapoi … si toate astea din cauza sperantelor , din cauza minciunilor pe care m-am incapatanat sa le cred, a falsurilor pe care am vrut sa le vad viitoare adevaruri… iar acum sunt aproape de pierderea definitiva a vederii!!! Oricum, nu ii mai vad, nici macar schitata in linii fine, subtiri, rostul…
M-am saturat sa fiu cea care spera. M-am saturat sa cred in voi, oamenilor! Sunteti niste caini! Niste animale. Toti la fel. Dati sperante ca sa le luati inapoi cu dobanda ce consta in suferinta! Sperantele omoara, distrug , dezumanizeaza!
Sperantele aduc aproape mereu suferinta, si implicit durere! Putine sunt acelea care aduc un dram de fericire, si aceleasi sunt insesizabile pe langa multimea celorlalte!!! M-am saturat de durere , de sparante desarte, si ma gandesc serios la uciderea oricarui sentiment din mine, mai putin cel de autoflagelare!!! Ce rost mai au , daca nu sunt in stare in multitudinea lor sa aduca catusi de putina fericire??? Pana acum imi faceam sperante , ma vedeam zburand, iubind… dar intr-o clipa tot visul acesta al meu pare incredibil de pueril, de stupid, de lipsit de realism! Acum ma simt inconjurata de vise negre , ingeri cazuti, demoni condamnati… ma simt pe marginea prapastiei, si nu vad pe nimeni care ar sari si m-ar trage inapoi … si toate astea din cauza sperantelor , din cauza minciunilor pe care m-am incapatanat sa le cred, a falsurilor pe care am vrut sa le vad viitoare adevaruri… iar acum sunt aproape de pierderea definitiva a vederii!!! Oricum, nu ii mai vad, nici macar schitata in linii fine, subtiri, rostul…
Mi-e dor...
…de mine!!! Mi-a fost dor sa ma disec, sa ma rup in bucatele, sa ma analizez… Sa traiesc si sa ma doara ca fac asta… Azi am fost putin cam tacuta… Nu mai era acea Betty pe care o stiti...Azi am fost o Betty tacuta care a gandit mult, si a raspuns mai mult din instinct… Poate ca ar fi fost o zi potrivita pentru singuratate… Pentru a sta de vorba cu… evident…cu mine, ca alte dati, ca inainte.
Mi-era dor de mine, de discutiile interminabile dintre mine si mine… Offff…cat de jalnic…Stiti vorba aceea : ”Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea indeplini!!!” …Ehhh , eu nu am crezut-o pana acum…Si astfel mi-am dorit liniste, mi-am dorit calm…. da’ am uitat cat de mult ma oboseste si ma omoara calmul,linistea,rutina, si… fericirea perpetua, banuiesc.
Deci…Imi pare rau pentru cei carora va place mai mult vechea Betty, da’ acum si-a luat vacanta, a revenit noua Betty, cu calitatile si defectele ei(mai numeroase cele din a 2-a categorie) :D
VIsez ca… sunt o minge mica , elastica si mov… si ma lovesc de ceva tare… Ricosez… Ma lovesc iar de ceva tare… si iar ricosez…si iar… si iar… si iar…
Sunt fericita… da!!! Asta e, am spus-o, sunt fericita, nu stiu daca e o fericire absoluta, pura , sau doar una efemera ca si existenta noastra… Chiar nu stiu… Insa am o mica problema: am frisoane de “tristete” , ore de nepasare, minute de amorteala, secunde de suferinta… Si aceste frisoane, desi sunt scurte, sunt foarte intense…
O alta problema ar fi ca sunt cauzate de motive “pur irationale”… Crampeie de ganduri fara logica, fara rost… Si in aceste frisoane toata lumea mi se urateste, cerul se intuneca, fericirea fuge de mine… Si la fel si zambetele, care lipsesc, iar daca sunt, ori nu le vad, ori mi se par sterse, false, niste simple kitsch-uri.
Nu spun ca orice lucru lipsit de logica nu are rost… Pentru ca as minti mai mult ca oricand, m-as minti pe mine… Pentru ca dragostea nu are logica, da’ ii vad rostul secunda de secunda, mai ales atunci cand nu o simt…
Dragostea asta e ca un servetel… devine importanta atunci cand lipseste!!! :))
Si cum am mai mereu servetele la mine… Nu prea imi dau seama cat de importante sunt… Iar atunci cand imi dau seama, nu stiu ce sa fac sa gasesc unul… da’ nu chiar unul, aleatoriu… Ci acel servetel, care va sti sa-mi mangaie pielea, a carui mireasma va strapunge pielea si va ajunge pana la suflet, mangaindu-l si pe acesta…
Mi-era dor de mine, de discutiile interminabile dintre mine si mine… Offff…cat de jalnic…Stiti vorba aceea : ”Ai grija ce iti doresti ca s-ar putea indeplini!!!” …Ehhh , eu nu am crezut-o pana acum…Si astfel mi-am dorit liniste, mi-am dorit calm…. da’ am uitat cat de mult ma oboseste si ma omoara calmul,linistea,rutina, si… fericirea perpetua, banuiesc.
Deci…Imi pare rau pentru cei carora va place mai mult vechea Betty, da’ acum si-a luat vacanta, a revenit noua Betty, cu calitatile si defectele ei(mai numeroase cele din a 2-a categorie) :D
VIsez ca… sunt o minge mica , elastica si mov… si ma lovesc de ceva tare… Ricosez… Ma lovesc iar de ceva tare… si iar ricosez…si iar… si iar… si iar…
Sunt fericita… da!!! Asta e, am spus-o, sunt fericita, nu stiu daca e o fericire absoluta, pura , sau doar una efemera ca si existenta noastra… Chiar nu stiu… Insa am o mica problema: am frisoane de “tristete” , ore de nepasare, minute de amorteala, secunde de suferinta… Si aceste frisoane, desi sunt scurte, sunt foarte intense…
O alta problema ar fi ca sunt cauzate de motive “pur irationale”… Crampeie de ganduri fara logica, fara rost… Si in aceste frisoane toata lumea mi se urateste, cerul se intuneca, fericirea fuge de mine… Si la fel si zambetele, care lipsesc, iar daca sunt, ori nu le vad, ori mi se par sterse, false, niste simple kitsch-uri.
Nu spun ca orice lucru lipsit de logica nu are rost… Pentru ca as minti mai mult ca oricand, m-as minti pe mine… Pentru ca dragostea nu are logica, da’ ii vad rostul secunda de secunda, mai ales atunci cand nu o simt…
Dragostea asta e ca un servetel… devine importanta atunci cand lipseste!!! :))
Si cum am mai mereu servetele la mine… Nu prea imi dau seama cat de importante sunt… Iar atunci cand imi dau seama, nu stiu ce sa fac sa gasesc unul… da’ nu chiar unul, aleatoriu… Ci acel servetel, care va sti sa-mi mangaie pielea, a carui mireasma va strapunge pielea si va ajunge pana la suflet, mangaindu-l si pe acesta…
joi, 2 februarie 2012
Emptiness.
Emptiness. Cateva observatii personale despre respectiva stare, prin care am trecut din cand in cand, ultima data acum 2 zile.
Starea a aparut ca o “descarcare” totala a sentimentelor, senzatiilor si gandurilor mele, descarcare ce s-a produs prin scris. Am scris tot ce am gandit si am simtit, m-am eliberat de toate si de tot, si am ramas fara nimic in suflet, GOL. Dupa ce am stat cateva ore aplecata asupra tastaturii, cand m-am ridicat a aparut o senzatie de ameteala, insotita de senzatia cunoscuta si sub numele de “lipsa de chef”. Cu alte cuvinte nu imi venea sa fac absolut nimic, ci sa stau sa lancezesc. Orice stimul intern sau extern nu a putut produce vreo schimbare. Mai concret, aveam impresia ca sunt rupta de lume, ca planez undeva deasupra ei, ca sunt intangibila. Nu puteam interactiona intern cu nimic si nimeni, nici o idee nu mai avea valoare, si nici un sentiment .
Ar aparea intrebarea : de ce ar conta toate acestea? De ce nu te-ai bucurat de starea de intangibilitate dobandita , din moment ce nimic, cu exceptia suferintei persistente,nu te poate atinge?
Problema era ca nici macar viata , in genere , nu ma putea atinge. Cu alte cuvinte , eram moarta, si experienta nu prea m-a incantat.
Peste cateva ore, situatia s-a schimbat radical . In locul acela gol si arid, numit sufletul meu, au aparut flori , de toate culorile, rosii ca sangele, galbene ca albinele, verzi ca iarba abia iesita, albastre ca cerul lipsit de nori. Am cazut iar dintr-o extrema in alta : din persoana goala am devenit o persoana plina de sentimente, plina pana la refuz. Sufletul gol se umpluse de sentimente, mintea de idei, trupul de senzatii. Era o stare contradictorie cu cea de dinainte … si inca mai este.
Tocmai am realizat ca in starea de “emptiness” sufletul meu actioneaza ca o gaura neagra care se “hraneste”: cand ajunge la stabilitate (adica la cateva ore de la aparitia initiala a starii) , incepe sa absoarba tot ce ii iese in cale, inclusiv lumina , fericirea in cazul nostru.
Si intrebarea mea pentru cei care cred ca au un posibil raspuns este : De ce actioneaza in acest fel sufletul nostru?
Starea a aparut ca o “descarcare” totala a sentimentelor, senzatiilor si gandurilor mele, descarcare ce s-a produs prin scris. Am scris tot ce am gandit si am simtit, m-am eliberat de toate si de tot, si am ramas fara nimic in suflet, GOL. Dupa ce am stat cateva ore aplecata asupra tastaturii, cand m-am ridicat a aparut o senzatie de ameteala, insotita de senzatia cunoscuta si sub numele de “lipsa de chef”. Cu alte cuvinte nu imi venea sa fac absolut nimic, ci sa stau sa lancezesc. Orice stimul intern sau extern nu a putut produce vreo schimbare. Mai concret, aveam impresia ca sunt rupta de lume, ca planez undeva deasupra ei, ca sunt intangibila. Nu puteam interactiona intern cu nimic si nimeni, nici o idee nu mai avea valoare, si nici un sentiment .
Ar aparea intrebarea : de ce ar conta toate acestea? De ce nu te-ai bucurat de starea de intangibilitate dobandita , din moment ce nimic, cu exceptia suferintei persistente,nu te poate atinge?
Problema era ca nici macar viata , in genere , nu ma putea atinge. Cu alte cuvinte , eram moarta, si experienta nu prea m-a incantat.
Peste cateva ore, situatia s-a schimbat radical . In locul acela gol si arid, numit sufletul meu, au aparut flori , de toate culorile, rosii ca sangele, galbene ca albinele, verzi ca iarba abia iesita, albastre ca cerul lipsit de nori. Am cazut iar dintr-o extrema in alta : din persoana goala am devenit o persoana plina de sentimente, plina pana la refuz. Sufletul gol se umpluse de sentimente, mintea de idei, trupul de senzatii. Era o stare contradictorie cu cea de dinainte … si inca mai este.
Tocmai am realizat ca in starea de “emptiness” sufletul meu actioneaza ca o gaura neagra care se “hraneste”: cand ajunge la stabilitate (adica la cateva ore de la aparitia initiala a starii) , incepe sa absoarba tot ce ii iese in cale, inclusiv lumina , fericirea in cazul nostru.
Si intrebarea mea pentru cei care cred ca au un posibil raspuns este : De ce actioneaza in acest fel sufletul nostru?
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Everything happens for a reason!
Adesea in viata intalnim momente cand trebuie sa decidem ceva crucial, cand lucrurile nu au decurs tocmai lin si ne aflam intr-un impas din care trebuie sa iesim repede. O veche zicala spune ca "Noaptea e un sfetnic bun.", si in general asa e, dar nu intotdeauna dispunem de o noapte pentru a ne sfatui cu ea.
Credinta intr-o forta superioara care ne poate influenta viata duce treptat la reducerea controlului pe care credem ca il avem asupra propriei vieti, si implicit a responsabilitatilor. Astfel, obisnuiti cu gandul ca -Dumnezeu are grija de noi-, in loc sa ne gandim la viitor si a incerca sa-l planificam pe cat posibil, ne lasam "in voia Domnului" si nu ne facem griji pentru ziua de poimaine. In general aceasta abordare nu aduce nici o dauna serioasa, dar atunci cand ne aflam intr-un moment de criza s-ar putea ca voia noastra sa fie mai presus de voia Bunului Dumnezeu.
Daca nu suntem obisnuiti sa gandim pe cont propriu, atunci cand chiar trebuie sa o facem exista o mare probabilitate sa o facem defectuos. Astfel, cand va trebui sa luam o decizie intr-un timp scurt, si nu avem cum sa ne rugam sau sa ii cerem noptii sfaturi, trebuie sa alegem noi, conform propriei gandiri. Dar daca aceasta nu e antrenata, face acelasi lucru ca si piciorul unui om care a stat 3 luni in pat fara sa se miste : se atrofiaza si cedeaza a ne servi.
Ati putea spune ca a te gandi la Dumnezeu e tot gandire. Sunt usor sceptica la aceasta idee, pentru ca in orice idee ce presupune transcendenta, se afla mai multa visare decat ratiune. Si poetul gandeste, dar totusi sentimentul e cel coplesitor. Gandirea cu privire la Dumnezeu e abstracta, la fel ca si matematica analitica, diferenta fiind ca a doua e derivata din logica si ii urmeaza riguros regulile. Dar la fel cum matematica analitica nu ne va ajuta decat daca ajungem la nivelul la care munca noastra o cere, si acea munca nu e deloc comuna sau triviala, asa si gandirea religioasa nu ne va ajuta decat daca ajungem preoti, vanzatori sau avocati.
Exista desigur persoane care pot lua decizii foarte bune si lucide in momente de stres, si chiar persoane care functioneaza mai eficient in perioade de stres sau haos. Dar ei sunt doar exceptia, nu norma. In general e mai bine sa avem un plan pe care il putem deraia cate putin de fiecare data cand nu decurge dupa cum dorim.
Un alt motiv pentru care e mai bine sa avem un plan pe care sa-l adaptam pe parcurs, decat sa ne lasam surprinsi de un anumit moment si sa fim nevoiti sa decidem pe loc, e faptul ca daca acel moment are incarcatura emotionala, sau daca e in orice fel stresant, creierul ne va fi inundat de hormoni, si judecata serios afectata. Exista persoane care sub influenta anumitor substante sunt mai eficiente decat in lipsa lor, dar din nou, aceasta nu e norma, ci exceptia de la ea.
Sa luam exemplul unei persoane bolnave, care este pe moarte si are dureri insuportabile. Exista posibilitatea ca persoanei sa-i fie administrata o doza letala de morfina, scapand de durere si avand o moarte usoara, si cea ca persoanei sa-i fie administrate medicamente care sa reduca durerea si sa o tina in viata pana cand trupul ii va ceda definitiv. Persoana avand dureri prea mari, nu poate decide intre cele 2, asa ca apropiatii ei trebuie sa ia aceasta decizie. Daca ar gandi rational si logic, fiind impacati cu ideea ca persoana va muri la un moment dat, si intelegand ca o moarte lenta si extrem de dureroasa nu are nici un rost, ar alege sa ii fie administrata doza de morfina. Apropiatii bolnavului stiau din timp ca acest moment va veni, l-au acceptat si au avut timp sa decida ce sa faca cand momentul va veni, stiind ca e inevitabil. Au ales si in favoarea bolnavului, care nu va suferi, si in favoarea lor care nu il vor vedea in dureri, si nu vor suferi vanzandu-l asa. Si-au asumat raspunderea pentru acest eveniment,moartea sa, dar au castigat si ei si bolnavul.
Daca in schimb persoanele nu ar fi obisnuite sa gandeasca lucrurile, nu s-ar fi impacat cu gandul mortii celui apropiat, si nu ar fi luat o decizie, in momentul in care vor trebui sa o faca vor ezita. Orice moment in care ei nu decid, e un moment in care bolnavul sufera si isi continua agonia. Decizand sa nu ii fie administrata doza, ar fugi de responsabilitatea de a decide moartea lui si curmarea durerii, dar l-ar obliga sa suporte dureri extrem de mari, ei sa sufere extrem de mult vazandu-l asa, si mai mult, isi vor fi asumat raspunderea, desi foarte probabil nu tocmai cosntient, pentru durerile pe care bolnavul le indura.
Evident ca acest exemplu e unul extrem, si ca majoritatea oamenilor nu se vor gasi niciodata intr-o asemenea situatie, dar mai mult ca sigur ca se vor gasi in situatii mai triviale, fara prea multa importanta momentana, in care vor decide intr-un fel sau altul. Iar daca in general fac decizii negandite, la un moment dat acestea se vor acumula si atunci individul va pierde orice control asupra evenimentelor, pe cand daca face alegeri bazate pe logica si ratiune, efectele vor fi oarecum previzibile si, in general, controlabile.
Daca nu ajungem chiar la fericire, cel putin undeva pe aproape...
Credinta intr-o forta superioara care ne poate influenta viata duce treptat la reducerea controlului pe care credem ca il avem asupra propriei vieti, si implicit a responsabilitatilor. Astfel, obisnuiti cu gandul ca -Dumnezeu are grija de noi-, in loc sa ne gandim la viitor si a incerca sa-l planificam pe cat posibil, ne lasam "in voia Domnului" si nu ne facem griji pentru ziua de poimaine. In general aceasta abordare nu aduce nici o dauna serioasa, dar atunci cand ne aflam intr-un moment de criza s-ar putea ca voia noastra sa fie mai presus de voia Bunului Dumnezeu.
Daca nu suntem obisnuiti sa gandim pe cont propriu, atunci cand chiar trebuie sa o facem exista o mare probabilitate sa o facem defectuos. Astfel, cand va trebui sa luam o decizie intr-un timp scurt, si nu avem cum sa ne rugam sau sa ii cerem noptii sfaturi, trebuie sa alegem noi, conform propriei gandiri. Dar daca aceasta nu e antrenata, face acelasi lucru ca si piciorul unui om care a stat 3 luni in pat fara sa se miste : se atrofiaza si cedeaza a ne servi.
Ati putea spune ca a te gandi la Dumnezeu e tot gandire. Sunt usor sceptica la aceasta idee, pentru ca in orice idee ce presupune transcendenta, se afla mai multa visare decat ratiune. Si poetul gandeste, dar totusi sentimentul e cel coplesitor. Gandirea cu privire la Dumnezeu e abstracta, la fel ca si matematica analitica, diferenta fiind ca a doua e derivata din logica si ii urmeaza riguros regulile. Dar la fel cum matematica analitica nu ne va ajuta decat daca ajungem la nivelul la care munca noastra o cere, si acea munca nu e deloc comuna sau triviala, asa si gandirea religioasa nu ne va ajuta decat daca ajungem preoti, vanzatori sau avocati.
Exista desigur persoane care pot lua decizii foarte bune si lucide in momente de stres, si chiar persoane care functioneaza mai eficient in perioade de stres sau haos. Dar ei sunt doar exceptia, nu norma. In general e mai bine sa avem un plan pe care il putem deraia cate putin de fiecare data cand nu decurge dupa cum dorim.
Un alt motiv pentru care e mai bine sa avem un plan pe care sa-l adaptam pe parcurs, decat sa ne lasam surprinsi de un anumit moment si sa fim nevoiti sa decidem pe loc, e faptul ca daca acel moment are incarcatura emotionala, sau daca e in orice fel stresant, creierul ne va fi inundat de hormoni, si judecata serios afectata. Exista persoane care sub influenta anumitor substante sunt mai eficiente decat in lipsa lor, dar din nou, aceasta nu e norma, ci exceptia de la ea.
Sa luam exemplul unei persoane bolnave, care este pe moarte si are dureri insuportabile. Exista posibilitatea ca persoanei sa-i fie administrata o doza letala de morfina, scapand de durere si avand o moarte usoara, si cea ca persoanei sa-i fie administrate medicamente care sa reduca durerea si sa o tina in viata pana cand trupul ii va ceda definitiv. Persoana avand dureri prea mari, nu poate decide intre cele 2, asa ca apropiatii ei trebuie sa ia aceasta decizie. Daca ar gandi rational si logic, fiind impacati cu ideea ca persoana va muri la un moment dat, si intelegand ca o moarte lenta si extrem de dureroasa nu are nici un rost, ar alege sa ii fie administrata doza de morfina. Apropiatii bolnavului stiau din timp ca acest moment va veni, l-au acceptat si au avut timp sa decida ce sa faca cand momentul va veni, stiind ca e inevitabil. Au ales si in favoarea bolnavului, care nu va suferi, si in favoarea lor care nu il vor vedea in dureri, si nu vor suferi vanzandu-l asa. Si-au asumat raspunderea pentru acest eveniment,moartea sa, dar au castigat si ei si bolnavul.
Daca in schimb persoanele nu ar fi obisnuite sa gandeasca lucrurile, nu s-ar fi impacat cu gandul mortii celui apropiat, si nu ar fi luat o decizie, in momentul in care vor trebui sa o faca vor ezita. Orice moment in care ei nu decid, e un moment in care bolnavul sufera si isi continua agonia. Decizand sa nu ii fie administrata doza, ar fugi de responsabilitatea de a decide moartea lui si curmarea durerii, dar l-ar obliga sa suporte dureri extrem de mari, ei sa sufere extrem de mult vazandu-l asa, si mai mult, isi vor fi asumat raspunderea, desi foarte probabil nu tocmai cosntient, pentru durerile pe care bolnavul le indura.
Evident ca acest exemplu e unul extrem, si ca majoritatea oamenilor nu se vor gasi niciodata intr-o asemenea situatie, dar mai mult ca sigur ca se vor gasi in situatii mai triviale, fara prea multa importanta momentana, in care vor decide intr-un fel sau altul. Iar daca in general fac decizii negandite, la un moment dat acestea se vor acumula si atunci individul va pierde orice control asupra evenimentelor, pe cand daca face alegeri bazate pe logica si ratiune, efectele vor fi oarecum previzibile si, in general, controlabile.
Daca nu ajungem chiar la fericire, cel putin undeva pe aproape...
Falsitatea perfecta !!!
Mi-e teama ca... nimeni nu vede ce-i in sufletul meu. Toti la fel, pacaliti de zambetu-mi fals! Doamne, ce falsitate splendida... Bravo, Betty! Bine jucat ! Ba chiar, m-am subestimat. Nu credeam vreodata c-o sa joc atat de bine rolul ales stangaci intr-o lume ce a fost intemeiata de un creator mai indoielnic decat oricine, atunci. Teatrul perfect intr-o lume incredibil de imperfecta. Nu intelegeti, nu-i asa? Da. Sufletul unui copil revoltat asupra a tot ce-a trait! Eu, copilul din mine ! Doar noi 2. Simplu, nu? De ce simt ca tu, cel ce citesti acum, nu intelegi ?
As vrea ca macar pentru o amarata de clipa sa priviti totul prin ochii mei ! Sa vedeti si voi intunericul zilei, negrul ochilor mei ! Sa vedeti prin ochii mei o stea cazand, si nu cu ai vostri ! Si sa plangeti cu ochii mei, nu cu ochii vostri goi ! Doamne, cat m-am saturat... Sa tin in mine, sa tip in mine, sa plang singura! Sa ma trezesc intr-un colt jegos de camera, manjind peretii cu urme de lacrimi reci . De-ati stii voi ce-i in sufletul meu! De-ati trai voi ce traiesc eu...
E ok. Sunt ok. : ) Asta-i vorba mea, mai nou. Si NIMENI nu s-a oprit asupra mea, spunandu-mi ~Nu, nu esti!~ . NIMENI nu mi-a ascultat sunetul lacrimilor ce-mi curgeau in interior. Toti au vazut fata-mi uscata si-au trecut mai departe. M-am saturat sa fiu, sa exist. Pur si simplu nu mai vreau, nu mai pot...
Daca stau mai bine si ma gandesc... O sa ma caut , incercand sa ma gasesc, doar in natura.. Ea e singura ce tace si ma iubeste, caci ea e cu mine oriunde.. Asa cum se spune : "Ce nu pot crea, nu pot intelege!" . Dar nici n-am nevoie s-o inteleg. N-o sa ma complic , m-am saturat de teorii si conceptii inutile ! Nu pot intelege intru-totul natura, caci nu eu am creat-o. O pot insa intelege destul de bine incat sa fiu fericita in ea. Si ei nu ii pasa de mine, ea doar exista. Nu am un scop sau un motiv, si asta face totul mai placut si mai interesant de explorat, caci asa viata e pur si simplu arta. Cum Oscar Wilde, primul om modern spunea : "Arta e inutila." Dar asta nu o face mai putin frumoasa, nu-i asa?
Si daca tot am ajuns la arta... Cred ca si plansul e o arta , pana la urma! Dar stau si ma intreb... oare e o slabiciune, sau un curaj ? Unii n-au curajul sa planga! Sunt prea slabi sa recunoasca ca-i doare. - O idee. Altii sunt prea slabi sa recunoasca ca, doar in ei, e puterea de a merge mai departe, asa ca plang, incercand sa se exteriorizeze. Deci pana la urma.. e un curaj, sau un fapt al lasitatii, aceasca arta?
Si uite unde am ajuns.. Dar revenind, n-am nevoie de voi. Lasa-ti-ma! O sa... ma sting de una singura! Doar, lasati-ma... Lasati-ma, lasati-ma...
As vrea ca macar pentru o amarata de clipa sa priviti totul prin ochii mei ! Sa vedeti si voi intunericul zilei, negrul ochilor mei ! Sa vedeti prin ochii mei o stea cazand, si nu cu ai vostri ! Si sa plangeti cu ochii mei, nu cu ochii vostri goi ! Doamne, cat m-am saturat... Sa tin in mine, sa tip in mine, sa plang singura! Sa ma trezesc intr-un colt jegos de camera, manjind peretii cu urme de lacrimi reci . De-ati stii voi ce-i in sufletul meu! De-ati trai voi ce traiesc eu...
E ok. Sunt ok. : ) Asta-i vorba mea, mai nou. Si NIMENI nu s-a oprit asupra mea, spunandu-mi ~Nu, nu esti!~ . NIMENI nu mi-a ascultat sunetul lacrimilor ce-mi curgeau in interior. Toti au vazut fata-mi uscata si-au trecut mai departe. M-am saturat sa fiu, sa exist. Pur si simplu nu mai vreau, nu mai pot...
Daca stau mai bine si ma gandesc... O sa ma caut , incercand sa ma gasesc, doar in natura.. Ea e singura ce tace si ma iubeste, caci ea e cu mine oriunde.. Asa cum se spune : "Ce nu pot crea, nu pot intelege!" . Dar nici n-am nevoie s-o inteleg. N-o sa ma complic , m-am saturat de teorii si conceptii inutile ! Nu pot intelege intru-totul natura, caci nu eu am creat-o. O pot insa intelege destul de bine incat sa fiu fericita in ea. Si ei nu ii pasa de mine, ea doar exista. Nu am un scop sau un motiv, si asta face totul mai placut si mai interesant de explorat, caci asa viata e pur si simplu arta. Cum Oscar Wilde, primul om modern spunea : "Arta e inutila." Dar asta nu o face mai putin frumoasa, nu-i asa?
Si daca tot am ajuns la arta... Cred ca si plansul e o arta , pana la urma! Dar stau si ma intreb... oare e o slabiciune, sau un curaj ? Unii n-au curajul sa planga! Sunt prea slabi sa recunoasca ca-i doare. - O idee. Altii sunt prea slabi sa recunoasca ca, doar in ei, e puterea de a merge mai departe, asa ca plang, incercand sa se exteriorizeze. Deci pana la urma.. e un curaj, sau un fapt al lasitatii, aceasca arta?
Si uite unde am ajuns.. Dar revenind, n-am nevoie de voi. Lasa-ti-ma! O sa... ma sting de una singura! Doar, lasati-ma... Lasati-ma, lasati-ma...
vineri, 27 ianuarie 2012
Eu ,abselta si pierduta
Sunt momente cand nu pot fi calmata. Pentru ca refuz sa imi administrez calmul din interior, iar din exterior e imposbil sa-mi vina, data fiind situatia de la care s-a plecat.
Lumea se strange gata sa se prabuseasca pe mine, dar in acelasi timp se indeparteaza de mine in infinit. Sau poate peretii trupului stau sa colapseze peste suflet, iar acesta se micsoreaza pana la infinit pentru a se proteja prin disparitie. Adesea ma intreb daca eu-ul acela mic si plapand, dar totusi atat de rezistent la intemperii nu e pe punctul de a ceda. Ma intreb daca nu ii e cumva frig, daca nu a obosit sa astepte in ploaie venirea acelui suflet care sa-l stranga la piept, sa-l ia in brate si sa-l incalzeasca. In aceste momente caldura atat de necesara lui e atat de usor de administrat, insa atat de greu de procurat. Fiindca el se raceste cand vede antagonismul dintre idealurile, dorintele si aspiratiile sale, si evenimentele exterioare.
Si parca totul se raceste, parca iar greseste, parca iar a gresit crezand ca e bine asa cum face, cand el nu a stiut niciodata ce e binele si raul ci doar suferinta si placerea, doar lucruri dincolo de bine si de rau. Iar doare! Iar nu pot opri gandurile, si iar am avut o oscilatie! De la maxim ( fericire debordanta) pana la minim (singuratate si suferinta). Si acum iar ma simt singura, asteptand acele brate sa ma incalzeasca, acele buze sa ma arda si acel trup sa pluteasca langa al meu! Am nevoie de suflete cu ale caror maini sa-mi impart destinul. Am nevoie de copilul din tine, de zambetul tau de baietelul inocent dar ranit......
Inca astept ce am asteptat mereu! Si in aceste momente imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din lumea asta, nimeni nu o vede cum e cu adevarat, caci nimeni nu intelege ...nu.. Starea mea depresiva are scurte pauze de un optimism care ma surprinde pana si pe mine. E bine ca inca ma mai pot surprinde, si schitez necontrolata un zambet de fiecare data cand imi surprind izbucnirea de optimism, plina de o naivitate copilareasca, de care nu ma mai credeam de mult a da dovada.
Lumea se strange gata sa se prabuseasca pe mine, dar in acelasi timp se indeparteaza de mine in infinit. Sau poate peretii trupului stau sa colapseze peste suflet, iar acesta se micsoreaza pana la infinit pentru a se proteja prin disparitie. Adesea ma intreb daca eu-ul acela mic si plapand, dar totusi atat de rezistent la intemperii nu e pe punctul de a ceda. Ma intreb daca nu ii e cumva frig, daca nu a obosit sa astepte in ploaie venirea acelui suflet care sa-l stranga la piept, sa-l ia in brate si sa-l incalzeasca. In aceste momente caldura atat de necesara lui e atat de usor de administrat, insa atat de greu de procurat. Fiindca el se raceste cand vede antagonismul dintre idealurile, dorintele si aspiratiile sale, si evenimentele exterioare.
Si parca totul se raceste, parca iar greseste, parca iar a gresit crezand ca e bine asa cum face, cand el nu a stiut niciodata ce e binele si raul ci doar suferinta si placerea, doar lucruri dincolo de bine si de rau. Iar doare! Iar nu pot opri gandurile, si iar am avut o oscilatie! De la maxim ( fericire debordanta) pana la minim (singuratate si suferinta). Si acum iar ma simt singura, asteptand acele brate sa ma incalzeasca, acele buze sa ma arda si acel trup sa pluteasca langa al meu! Am nevoie de suflete cu ale caror maini sa-mi impart destinul. Am nevoie de copilul din tine, de zambetul tau de baietelul inocent dar ranit......
Inca astept ce am asteptat mereu! Si in aceste momente imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din lumea asta, nimeni nu o vede cum e cu adevarat, caci nimeni nu intelege ...nu.. Starea mea depresiva are scurte pauze de un optimism care ma surprinde pana si pe mine. E bine ca inca ma mai pot surprinde, si schitez necontrolata un zambet de fiecare data cand imi surprind izbucnirea de optimism, plina de o naivitate copilareasca, de care nu ma mai credeam de mult a da dovada.
joi, 26 ianuarie 2012
Dincolo de bine ,dincoace de rau !
Am ales sa raman pentru ca oricum nu puteam pleca. Sau nici nu vroiam. Sau amandoua.
Dincolo de toata hotararea si nehotararea mea, dincoace de orice urma de inversunare…
Stiu ca orice as face, m-as intoarce cu ochii inchisi inapoi. Sunt intre bine si rau: dincolo de bine, dincoace de rau. Prinsa intr-o nebunie din care refuz sa ies. Nebunie care ma face fericita… Si asta e tot ce conteaza.
Sunt linistita si impacata cu mine. Nu vreau mai mult decat am, pentru ca am mai mult decat si-ar dori altii… mult mai mult Si mi-e bine asa. Nu ma implineste in felul in care am visat, poate ca putina afectiune in plus e tot ce imi lipseste. Dar mi-e bine, momentan mi-e bine. Timpul e cel care va decide oricum…
Pentru ca eu asta sunt, pentru ca ma cunosc si pentru ca stiu ca…
Si-atunci… ce rost ar avea sa incerc sa mai plec?
Dincolo de toata hotararea si nehotararea mea, dincoace de orice urma de inversunare…
Stiu ca orice as face, m-as intoarce cu ochii inchisi inapoi. Sunt intre bine si rau: dincolo de bine, dincoace de rau. Prinsa intr-o nebunie din care refuz sa ies. Nebunie care ma face fericita… Si asta e tot ce conteaza.
Sunt linistita si impacata cu mine. Nu vreau mai mult decat am, pentru ca am mai mult decat si-ar dori altii… mult mai mult Si mi-e bine asa. Nu ma implineste in felul in care am visat, poate ca putina afectiune in plus e tot ce imi lipseste. Dar mi-e bine, momentan mi-e bine. Timpul e cel care va decide oricum…
Pentru ca eu asta sunt, pentru ca ma cunosc si pentru ca stiu ca…
Si-atunci… ce rost ar avea sa incerc sa mai plec?
Femeia e curva, iar barbatul e Don Juan.
Nu-mi mai refuz niciodata placerile si preferintele personale.
Nu mai fac compromisuri, de nicio natura care sa ma priveze de ceva, orice.
Sunt rea, respingatoare, inaccesibila si ciudata. Fac ce am chef si ce am pofta atunci cand vreau si numai atunci. Si astea prin prisma faptului ca sunt femeie, deosebita de celelalte, intr-adevar, dar tot femeie.
Si desi fac ce vreau eu, sunt momente in care trebuie sa imi stabilesc niste limite clare, generale sau particulare, pentru a nu fi categorisita ca mai sus.
Am invatat sa ma joc cu mintea lor, a celorlalti, fie femei fie barbati; Merg pana in panzele albe daca eu vreau si cred ca e ok. Insa am limitele mele umane, feminine mai mult… stiu cand trebuie sa inaintez si cand sa ma retrag, stiu sa ma abtin daca e musai sa fac asta. Stiu sa zambesc desi am sufletul tandari, sau suparari care ma apasa; am invatat sa rad atunci cand imi vine sa plang si sa privesc viata din alt unghi, necunoscut celor din jurul meu care ma urmaresc uimiti si nu pricep nimic. Le zambesc dulce si tamp, ii fac sa inteleaga ca numai eu, din emisfera mea pot vedea lucrurile asa.
Nu inteleg cum la 18 de ani iti poti refuza anumite dorinte din principiu, sau “din dragoste” ( nu cu Mircea Radu, de data asta).
Am crezut mult timp ca asa ne e dat, motivul abtinerilor si al respingerilor mele fiind “din dragoste”.
Mai tarziu am aflat ca era doar o prostie… Totusi, cine-mi mai aduce mie inapoi acesti 18 ani frumosi pe care ii am?
Cand fac toate nebuniile pe care le am in cap, daca nu acum, cand buletinul imi zambeste inca?!?
Si totusi, ca femeie e mult mai greu sa duci o viata mai “libertina” (sa-i spunem) fara a fi catalogata drept curva.
O femeie care duce o viata dupa pofta inimii, care schimba barbatii dupa cum are ea chef, fara sa se gandeasca prea mult la ce va spune lumea, la principii, la ce va fi… si care-si traieste si pretuieste clipa mai mult decat orice, este de cele mai multe ori considerata o femeie usoara. De-aia trebuie sa aiba intotdeauna grija si sa fie putiiiin mai cerebrala in alegerile pe care le face.
De-aia trebuie sa fie mai secretoasa, mai misterioasa si mai greu de atins. Asta e motivul pentru care sunt una in societate, doamna in tinuta office care da mana barbateste cu domnul de dincolo de birou, copila razgaiata acasa si femeia ta nebuna cand suntem numai noi 2.
Femeia pe care numai tu o stii cu toate mastile de zi cu zi, dar si fara, cum se trezeste dimineata in bratele tale. O tipa mai putin normala, cu un alt stil de a gandi si de a percepe lucrurile nu are alta sansa sa scape de intrarea in categoria femeilor usoare, decat daca invata sa traiasca asa, sa fie o femeie in general, in lume… si alta, cu totul alta intre 4 ochi, cei mai iubiti de pe pamant
Insa la barbati treburile stau total altfel. Cu cat mai multe femei, cu atat mai bine si mai apreciati!!! Cu cat mai multe reguli ale societatii incalcate, cu atat mai ravniti!!! Barbatii care sunt vesnic insotiti de femei, mereu altele si altele… sunt cei denumiti Don Juan.
Tu, barbatule trecut de 20 de ani, de ce te-ai calca pe mana? Pentru ca nu ai curajul sa fii independent si sa-ti traiesti viata dupa pofta inimii?
Ce motive ai avea, la varsta asta… cum si de ce sa continui o legatura cu cineva, incarcata de minciuni si de dorinte ascunse, de visuri in alte paturi… cand te atrage nebuneste altcineva?
Tu esti femeie si ai vrea, dar societatea tot incearca sa te cenzureze si uneori si reuseste… insa Tu esti barbat si poti, alege-o pe cea mai cea si fa-o a ta, nu sta legat de maini si de picioare, pentru nimic in lume.
Nu fi bleg, vremurile astea nu se mai intorc.
Tu poti,ea nu!!!
De-aia in cazul asta femeia e curva, iar barbatul e Don Juan. Corect sau nedrept, asta e societatea in care traim. Si in ea sunt si exceptiile de la reguli.
Asta e inca un motiv pentru care, din punctul meu de vedere… femeile NU sunt egale cu barbatii; n-au fost si nu vor fi niciodata.
Nu mai fac compromisuri, de nicio natura care sa ma priveze de ceva, orice.
Sunt rea, respingatoare, inaccesibila si ciudata. Fac ce am chef si ce am pofta atunci cand vreau si numai atunci. Si astea prin prisma faptului ca sunt femeie, deosebita de celelalte, intr-adevar, dar tot femeie.
Si desi fac ce vreau eu, sunt momente in care trebuie sa imi stabilesc niste limite clare, generale sau particulare, pentru a nu fi categorisita ca mai sus.
Am invatat sa ma joc cu mintea lor, a celorlalti, fie femei fie barbati; Merg pana in panzele albe daca eu vreau si cred ca e ok. Insa am limitele mele umane, feminine mai mult… stiu cand trebuie sa inaintez si cand sa ma retrag, stiu sa ma abtin daca e musai sa fac asta. Stiu sa zambesc desi am sufletul tandari, sau suparari care ma apasa; am invatat sa rad atunci cand imi vine sa plang si sa privesc viata din alt unghi, necunoscut celor din jurul meu care ma urmaresc uimiti si nu pricep nimic. Le zambesc dulce si tamp, ii fac sa inteleaga ca numai eu, din emisfera mea pot vedea lucrurile asa.
Nu inteleg cum la 18 de ani iti poti refuza anumite dorinte din principiu, sau “din dragoste” ( nu cu Mircea Radu, de data asta).
Am crezut mult timp ca asa ne e dat, motivul abtinerilor si al respingerilor mele fiind “din dragoste”.
Mai tarziu am aflat ca era doar o prostie… Totusi, cine-mi mai aduce mie inapoi acesti 18 ani frumosi pe care ii am?
Cand fac toate nebuniile pe care le am in cap, daca nu acum, cand buletinul imi zambeste inca?!?
Si totusi, ca femeie e mult mai greu sa duci o viata mai “libertina” (sa-i spunem) fara a fi catalogata drept curva.
O femeie care duce o viata dupa pofta inimii, care schimba barbatii dupa cum are ea chef, fara sa se gandeasca prea mult la ce va spune lumea, la principii, la ce va fi… si care-si traieste si pretuieste clipa mai mult decat orice, este de cele mai multe ori considerata o femeie usoara. De-aia trebuie sa aiba intotdeauna grija si sa fie putiiiin mai cerebrala in alegerile pe care le face.
De-aia trebuie sa fie mai secretoasa, mai misterioasa si mai greu de atins. Asta e motivul pentru care sunt una in societate, doamna in tinuta office care da mana barbateste cu domnul de dincolo de birou, copila razgaiata acasa si femeia ta nebuna cand suntem numai noi 2.
Femeia pe care numai tu o stii cu toate mastile de zi cu zi, dar si fara, cum se trezeste dimineata in bratele tale. O tipa mai putin normala, cu un alt stil de a gandi si de a percepe lucrurile nu are alta sansa sa scape de intrarea in categoria femeilor usoare, decat daca invata sa traiasca asa, sa fie o femeie in general, in lume… si alta, cu totul alta intre 4 ochi, cei mai iubiti de pe pamant
Insa la barbati treburile stau total altfel. Cu cat mai multe femei, cu atat mai bine si mai apreciati!!! Cu cat mai multe reguli ale societatii incalcate, cu atat mai ravniti!!! Barbatii care sunt vesnic insotiti de femei, mereu altele si altele… sunt cei denumiti Don Juan.
Tu, barbatule trecut de 20 de ani, de ce te-ai calca pe mana? Pentru ca nu ai curajul sa fii independent si sa-ti traiesti viata dupa pofta inimii?
Ce motive ai avea, la varsta asta… cum si de ce sa continui o legatura cu cineva, incarcata de minciuni si de dorinte ascunse, de visuri in alte paturi… cand te atrage nebuneste altcineva?
Tu esti femeie si ai vrea, dar societatea tot incearca sa te cenzureze si uneori si reuseste… insa Tu esti barbat si poti, alege-o pe cea mai cea si fa-o a ta, nu sta legat de maini si de picioare, pentru nimic in lume.
Nu fi bleg, vremurile astea nu se mai intorc.
Tu poti,ea nu!!!
De-aia in cazul asta femeia e curva, iar barbatul e Don Juan. Corect sau nedrept, asta e societatea in care traim. Si in ea sunt si exceptiile de la reguli.
Asta e inca un motiv pentru care, din punctul meu de vedere… femeile NU sunt egale cu barbatii; n-au fost si nu vor fi niciodata.
marți, 24 ianuarie 2012
Fii langa mine!
Nu ma judeca,nu ma invinovati. Am dreptul sa fiu asa,chiar daca nu vreau,chiar daca totul e involuntar de multe ori,dar am dreptul !
Nu-ti place ? Prea rece,prea indiferenta,prea rea ? Obisnuieste-te,e pe un timp,cred eu.
Tot ce-ti cer eu e sa fii langa mine.
Mangaie-ma,dezmiarda-ma,alinta-ma cu saruturi,imbratisari,fa-ma fericita,Iubeste-ma.
Stiu,chiar stiu ca uneori e greu cu mine,uneori sunt prea sensibila,alteori prea nepasatoare,ai rabdare,daca o sa fii langa mine in tot acest timp vei primi tot ce-i mai bun din mine.Am un caracter complicat,dar si darul de a te face cel mai fericit,e nevoie de rabdare,e nevoie de iubire,iar daca nu poti iubi,invata-te macar sa nu ma ranesti.Fii langa mine.
Nu-ti place ? Prea rece,prea indiferenta,prea rea ? Obisnuieste-te,e pe un timp,cred eu.
Tot ce-ti cer eu e sa fii langa mine.
Mangaie-ma,dezmiarda-ma,alinta-ma cu saruturi,imbratisari,fa-ma fericita,Iubeste-ma.
Stiu,chiar stiu ca uneori e greu cu mine,uneori sunt prea sensibila,alteori prea nepasatoare,ai rabdare,daca o sa fii langa mine in tot acest timp vei primi tot ce-i mai bun din mine.Am un caracter complicat,dar si darul de a te face cel mai fericit,e nevoie de rabdare,e nevoie de iubire,iar daca nu poti iubi,invata-te macar sa nu ma ranesti.Fii langa mine.
Save us
Si eram obisnuita sa mi se risipeasca sperantele si eu de fiecare data sa ma invinovatesc pentru ca ar fi trebuit sa pun punctul de la bun inceput.
Si cine imi poate promite ca de data asta nu va fi la fel?...nimeni.Chiar nu stiu ce ma face sa cred ca totul va fi exact la fel si ca povestea asta parca nu are sfarsit.
Parca m-as afla intru-un film,gen: romance,drama,horror.Mi-e frica.mi-e frica sa nu dau gres.Nu vreau sa se repete.Si mi-e frica .. Acum ma intelegi de ce nu-mi mai fac sperante?traiesc pur si simplu cu ziua de azi,mi-e prea frica sa fac planuri privitoare la noi pentru maine.
E un nou inceput,care mai mult sau mai putin imi da fiori.Vreau sa fie totul altfel. Vreau sa fim fericiti. M-am saturat de butonul care deja e rosu,care a fost de prea multe ori apasat,asa din nimic,sau poate din plictiseala,butonul ”exit”.Hai sa incercam ceva nou,butonul ”save us” ne da mai multe sanse.
Sunt satula sa tac,pune-mi vorbe in gura.
Sunt satula sa-mi fie frica,pune-mi sperante in inima.
Si cine imi poate promite ca de data asta nu va fi la fel?...nimeni.Chiar nu stiu ce ma face sa cred ca totul va fi exact la fel si ca povestea asta parca nu are sfarsit.
Parca m-as afla intru-un film,gen: romance,drama,horror.Mi-e frica.mi-e frica sa nu dau gres.Nu vreau sa se repete.Si mi-e frica .. Acum ma intelegi de ce nu-mi mai fac sperante?traiesc pur si simplu cu ziua de azi,mi-e prea frica sa fac planuri privitoare la noi pentru maine.
E un nou inceput,care mai mult sau mai putin imi da fiori.Vreau sa fie totul altfel. Vreau sa fim fericiti. M-am saturat de butonul care deja e rosu,care a fost de prea multe ori apasat,asa din nimic,sau poate din plictiseala,butonul ”exit”.Hai sa incercam ceva nou,butonul ”save us” ne da mai multe sanse.
Sunt satula sa tac,pune-mi vorbe in gura.
Sunt satula sa-mi fie frica,pune-mi sperante in inima.
luni, 23 ianuarie 2012
Invata-ma
Invata-ma…
Invata-ma sa ma bucur din nou de lucrurile marunte ale vietii,
invata sa ma intelegi, sa-mi fii prieten inainte de orice.
Invata-ma sa am rabdare, sa nu mai cer totul sau nimic.
Invata-ma sa fiu puternica si curajoasa, dar cand ma afund in bratele tale, asa cum n-am mai facut-o niciodata pana acum, sa uit de tot si toate si sa traiesc doar pentru mine, pentru tine si pentru noi…
Invata-ma sa ma simt protejata langa tine, sa fii oaza mea de liniste, unde nimic rau din lumea asta nu ma poate atinge.
Invata-ma sa am iar incredere in oameni, sa am incredere deplina in tine.
Invata-ma sa ma regasesc in privirea ta, sa fii intrebarea si raspunsul meu.
Invata-ma sa nu ma mai tem de inceputuri cu gandul la trecuturi.
Invata-ma sa ma daruiesc asa cum am facut-o doar prima data, invata-ma sa fiu a ta, trup si suflet…
Invata sa ma iubesti asa cum sunt, sa ma lasi sa ma cuibaresc in sufletul tau…
Invata-ma cand ma uit pierduta si plina de neintelesuri la tine sa-mi amintesc ca barbatii sunt de pe Marte si femeie de pe Venus .
Invata-ma sa invat sa te iubesc.
Invata-ma sa-ti fac loc in viata mea, in planurile mele, in visele mele.
Invata-ma sa merg la bratul tau, sa-ti fiu prietena si iubita, femeie si copil. Invata-ma jocul asta nebun si frumos in 2. L-am uitat.
Invata-ma s-adorm si sa ma trezesc zambind…
Si-ti jur pe ce am mai scump ca vei fi cel mai fericit… si cel mai iubit dintre pamanteni.
duminică, 15 ianuarie 2012
duminică, 1 ianuarie 2012
Esti un las! Trebuia sa fii aici,sa ma inveti sa lupt! Trebuia sa fi mereu cu un pas in dreapta mea, sa-mi dai armele la mana,pentru a ma scuti de secunda fatala dinaintea impasului. Trebuia sa-mi stergi lacrimile si sa-mi ridici privirea,asa cum ai facut in tot acest timp,inainte sa te schimbi. Trebuia sa ma strangi puternic in brate, zicandu-mi "Trecem noi si peste asta! Te iubesc!" , iar eu sa te privesc cu lacrimi in ochi si sa-i multumesc lui Dumnezeu ca te-am intalnit.
Dar revin la realitate, si observ ca defapt ea e cu mult mai diferita. Tu nu esti aici,iar eu lupt singura. Risc sa iau milioane de gloante pana sa-mi incarc armele, iar lacrimile mele apar de nicaieri,cand ma astept mai putin. Acum nu sunt sigura ca voi mai trece peste asta, caci ma pot iubi milioane de persoane... dar nici acele milioane nu-ti pot recompensa lipsa.
Dar astea-s lucruri pe care nu le vei sti probabil niciodata. Pentru ca de azi inainte, o sa-mi iau scut anti-glont,dragul meu ! Mi-am incarcat foarte multe arme, si le am in fata mea,nu in dreapta mea, pentru a le avea la indemana cand cineva incearca sa ma doboare. Acum ma trezesc si-mi fac singura de mancare,imi fac o cafea tare ca sa-mi amintesc ca durerea VINDECA, si trebuie s-o suport, apoi imi iau geanta si dispar. Fiecare clipa imi aduce aminte de tine, recunosc. E greu,e foarte greu sa stiu ca s-a terminat de-a binelea. Tu erai tot ce aveam mai scump... Dar in acelasi timp,tu mi-ai distrus interiorul,l-ai cladit iarasi din piatra tot tu, ca sa fi sigur ca nimeni nu-l va mai putea imblanzi si topi, si-apoi ai disparut, fericit ca in sfarsit voi fi a ta pe veci. Dar tin sa-ti zic,dragul meu, ca acum am fost singura la McDonald's si mi-am luat jucarie cu Baby Strumf, si acum imi sterg singura lacrimile cu sutele de servetele pregatite in buzunarul meu drept. Saptamana viitoare voi merge sa vad Strumfii 3D, fara tine! Si sigur voi plange,dar imi voi ridica singura privirea, si voi zambi amar,stiind ca pe tine nu te doare deloc si ca NU-TI PASA! De aceea,te voi ruga sa uiti c-am insistat atat de mult sa-ti arat ca te iubesc. Te rog sa-ti amintesti doar c-am fost acolo cand nimeni nu era,si c-am impartit bune si rele,si atat.
Iar aici,te las doar cu tine. Am ajuns acolo unde drumul reprezinta un pericol , si ma retrag. O sa aleg alta cale,pentru a-mi urma linistita viitorul. Iar tu... Pe tine te iubesc. :)
Te iubesc asa cum n-o sa mai iubesc pe nimeni vreodata,tocmai de aceea te-am scos din viata mea. Ca sa te vad fericit.
Noapte buna, strumfix.
Dar revin la realitate, si observ ca defapt ea e cu mult mai diferita. Tu nu esti aici,iar eu lupt singura. Risc sa iau milioane de gloante pana sa-mi incarc armele, iar lacrimile mele apar de nicaieri,cand ma astept mai putin. Acum nu sunt sigura ca voi mai trece peste asta, caci ma pot iubi milioane de persoane... dar nici acele milioane nu-ti pot recompensa lipsa.
Dar astea-s lucruri pe care nu le vei sti probabil niciodata. Pentru ca de azi inainte, o sa-mi iau scut anti-glont,dragul meu ! Mi-am incarcat foarte multe arme, si le am in fata mea,nu in dreapta mea, pentru a le avea la indemana cand cineva incearca sa ma doboare. Acum ma trezesc si-mi fac singura de mancare,imi fac o cafea tare ca sa-mi amintesc ca durerea VINDECA, si trebuie s-o suport, apoi imi iau geanta si dispar. Fiecare clipa imi aduce aminte de tine, recunosc. E greu,e foarte greu sa stiu ca s-a terminat de-a binelea. Tu erai tot ce aveam mai scump... Dar in acelasi timp,tu mi-ai distrus interiorul,l-ai cladit iarasi din piatra tot tu, ca sa fi sigur ca nimeni nu-l va mai putea imblanzi si topi, si-apoi ai disparut, fericit ca in sfarsit voi fi a ta pe veci. Dar tin sa-ti zic,dragul meu, ca acum am fost singura la McDonald's si mi-am luat jucarie cu Baby Strumf, si acum imi sterg singura lacrimile cu sutele de servetele pregatite in buzunarul meu drept. Saptamana viitoare voi merge sa vad Strumfii 3D, fara tine! Si sigur voi plange,dar imi voi ridica singura privirea, si voi zambi amar,stiind ca pe tine nu te doare deloc si ca NU-TI PASA! De aceea,te voi ruga sa uiti c-am insistat atat de mult sa-ti arat ca te iubesc. Te rog sa-ti amintesti doar c-am fost acolo cand nimeni nu era,si c-am impartit bune si rele,si atat.
Iar aici,te las doar cu tine. Am ajuns acolo unde drumul reprezinta un pericol , si ma retrag. O sa aleg alta cale,pentru a-mi urma linistita viitorul. Iar tu... Pe tine te iubesc. :)
Te iubesc asa cum n-o sa mai iubesc pe nimeni vreodata,tocmai de aceea te-am scos din viata mea. Ca sa te vad fericit.
Noapte buna, strumfix.
sâmbătă, 31 decembrie 2011
joi, 29 decembrie 2011
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)