Viata noastra e deformata de patologia constiintei exasperante. Una prin care ne revarsam frustrarile fara sa putem ajunge la un consens cu noi insine. Datorita ei, libertatea de exprimare isi pierde din volum, reusind sa alimentam astfel cacofonia celorlalti vizavi de ceea ce suntem. Ne dispersam criteriile ajungand , de foarte multe ori sa functionam ca entitati ale negatiei. In special a negatiei de sine. Una venita pe fondul urii de sine a intregului tu.

Incercam sa ne ignoram, totusi, constiinta cu o seama de argumente volatile. Iar corpul intra in fibrilatie simtind rascrucea majora la care se afla. Oricata repulsie am resimti fata de continutul constiintei, nu avem curajul de a ne retrage din joc. Primeaza sentimentul ca am pierde miza ce ne mascheaza adevarata entitate a noastra. Incercarile de rebilitare, cumva, nu au crezare in ochii constiintei, ce ne sopteste, exasperant, ca am esua lamentabil, daca ne-am retrage de la masa de joc.

Ajungem astfel sa purtam o sarcina toxica, ce ne ingreuneaza pasii, ducandu-ne obositi pe un drum plin de principii aberante.

Iar eu ma simt ca un Atlas ce tine o planeta plina de pacate pe umeri. Si, cu cat se adauga un locuitor pe aceasta planeta, cu atat ma inconvoi mai mult. Cel mai greu imi este cand sunt bantuita de teama unui meteorit. Nu stiu daca imi va mai rezista spatele in acel moment.