Teama de a nu gresi

Pana la un punct teama este buna. Te ajuta sa fii atent, sa fii alert. Ajuta sa te depasesti, sa te gandesti de doua ori cand faci un lucru. Pe scurt – te ajuta sa faci bine un lucru, daca tot il faci.


Dar dincolo de acel punct apare inhibitia. Apare blocajul: nu faci nimic de teama sa nu gresesti.
Senzatia pe care o lasa aceste persoane este de calculator care nu a primit comanda: asteapta tot timpul comanda si sa se apese ENTER. Nu primeste comanda – sta cuminte in „Stand by” sau se agita de colo colo in cautare de instructiuni.
Este pe departe una din cele mai mari bariere in realizarea in viata. Ca si cum ai merge tot timpul cu frana de mana trasa, atat in evolutia profesionala cat si in cea personala.
Ori daca infrunti putin aceasa teama realizezi ca simplul fapt de a nu face nimic de teama sa nu gresesti este o greseala mai mare decat sa faci ceva gresit. Cel putin daca faci ceva si gresesti ai ocazia sa descoperi ce ai gresit, sa inveti. Iar data viitoare nu vei mai gresi. Vei deveni mai bogat cu o experienta.
Asa ca pune mana si descopera unde ai blocaje datorate fricii de a nu gresi; studiaza si vezi de unde apar; si abordeaza-le – cu atentie, cu grija, dar abordeaza-le. Si actioneaza.
In acest joc de carti numit viata, noi nu putem juca decat cartile pe care le-am primit, tinand cont si de talentul nostru la joc.

Sau astepti tot timpul sa ti se dea instructiuni sau sa ti se spuna ce trebuie sa faci.
Victima sigura a celorlalti, victima sigura a vietii.
Cei care insista sa primeasca alta mana de carti sunt cei predispusi catre un esec sigur.
Nimeni nu ne intreaba daca dorim sa jucam. Aceasta optiune nu ne apartine. De jucat trebuie sa jucam oricum.
Singura optiune este legata de felul in care vom juca aceste carti.

Umbra mea...

Cand eu stau jos, ea sta-n picioare. Sta in picioarele mele. Mereu o calc, desi asa indurerata poate de trupul meu, ce de cand s-a nascut se lasa greu asupra ei si ea sufera. E oarba si e muta si nu are puterea de a-mi scrie macar ca poate uneori, sunt atat de diferita fata de ea, desi ea ma imita zilnic fericita ca poate sa fie legata si lipita de mine. Sau de fapt eu imi imit umbra?

Oare m-am gandit vreodata ca umbra mea nu are culoare pentru ca eu mereu stau in lumina ei? Oare am imbratisat-o vreodata pentru promisunea ce mi-a facut-o de a-mi sta alaturi?

Umbra mea nu are nume. Ea nu poate sa se prezinte prietenilor mei sau persoanelor noi ce imi apar pe drumul vietii. Atunci cand alti oameni imi spun altceva decat ce ar trebui sa fie, atunci umbra ia culoarea norilor, se adanceste, se lungeste si se zbate. Uneori umbra mea ar vrea sa-mi spuna “Minte!”, sau alteori “Nu iti face sperante”, insa eu fug si o ascund prin alte umbre, umbre de pomi, de trupuri, umbre de timp ce trec si in care lumea ma poate gasi numai pe mine, strigandu-mi numele. Doar pe al meu…

Astazi mi-am indreptat privirea spre umbra mea. Cate lucruri stie ea despre mine si de atata timp ma urmeaza smerita si tacuta…

Marile dureri nu dor doar la inceput......

Se spune ca prima taietura e cea mai adanca. Doare cel mai tare. Pentru ca e prima, pentru ca esti lipsit de experienta si pentru ca socul durerii te lasa sleit de puteri, incapabil sa reactionezi si sa incerci sa minimalizezi daunele. Asa ca prima oara cand esti ranit lasa urme pe care nu le uiti niciodata.

Ulterior, incepi sa te obisnuiesti. Stii ca o sa doara, stii ca doare tare, asa ca te pregatesti psihic pentru soc si durerea vine deja pe un teren pregatit. Uneori, doare atat de tare, incat te detasezi de trup, te privesti de undeva din afara, asteptand sa treaca valul, pentru a reveni la locul tau. Exista un pericol insa cand faci asta…cand te ascunzi de tine insati. Risti ca problema sa ramana nerezolvata si sa reapara cand ti-e lumea mai draga. Si astfel, trecutul pe care il credeai ingropat risca sa te traga inapoi in timp, spre abisuri intunecate. Totul tine insa de experienta, de puterea de a lupta si de dorinta de a merge mai departe. Tine de tine.

Exista tot felul de dureri. Se deosebesc prin intensitate. Prin cat de importanta e persoana sau imprejurarea care le-a provocat. Sunt dureri mici, care lasa in urma doar zgarieturi, daca ai grija de ele nu vei ramane nici macar cu semn. Si sunt dureri mari, adanci. Dureri care te doboara, care iti taie rasuflarea si care iti rastoarna lumea intr-un fel de nerecunoscut. Matura tot in calea lor, ca niste uragane. Iar tu, ramas in urma, trebuie sa gasesti cumva calea sa te regasesti, sa aduni bucatelele imprastiate in toate cele patru zari si sa te pui pe picioare. Sa te recladesti.

O categorie aparte o reprezinta durerile pe care ti le provoci singur. Din sadism, sa simti ca traiesti, sa iti alerge adrenalina prin vene, sau pur si simplu din teribilism. Uneori iti provoci durere singur pentru a te scuti de o alta viitoare, mult mai mare. Aici e nevoie de multa intelepciune si de mult curaj, ca sa poti sa iti tai singur creanga de sub picioare si sa induri cazatura. Esti constient insa ca era deja putreda si ar fi cazut oricum, poate in momentul cel mai nepotrivit. Si atunci, iti oferi libertatea de a alege momentul caderii.

Si mai sunt durerile pe care le provoci tu. Pe care de multe ori nu le iei in seama, in egoismul tau de a-ti linge doar propriile rani. Uneori ranesti fara sa iti dai seama. Realizezi abia dupa ce ai facut-o. Uneori ranesti din razbunare, dorind sa intorci lumii o parte din propriul venin. Si uneori ranesti din necesitate. Pentru a evita rani ulterioare mai adanci. Si atunci, cu buna stiinta, desi e o decizie grea, o faci. Tai in carne vie. Sperand intr-o intelegere si iertare viitoare.

Ranesti si esti ranit in fiecare zi. Face parte din viata. Din lupta pentru supravietuire. Ironic, provoci durere si plangi la randul tau de durere…pentru a fi fericit. Pentru a ajunge la capat de drum, unde speri ca vei gasi raiul promis si visat. Se spune ca nimic ce merita cu adevarat in viata nu se obtine fara putina durere.

Si speri ca in varful acestei Golgote pe care o urci in fiecare zi sa te astepte cineva cu flori si o mangaiere, nu cu un ciocan si niste piroane.

Un mare nimic!

Nimeni pe strazi intr-o lume in care nimeni nu mai priveste pe nimeni. O lume inghetata intr-un mare nimic in care timpul nu mai stie sa ingroape uitarea. Eu, un nimic in plus, ma revars peste strazi, caut felinare din care sa lumineze amintirile. Am uitat ca trecutul nu vorbeste niciodata prin lumina. Existenta e praf in ochi, dar ea nu stie ca eu, demult nu mai vad prin ochi.

Nimeni mi-a spus ca undeva asteapta fericirea, sa-mi dea o imbratisare straina si sa-mi sopteasca cea mai adanca tacere din lume. Nu, nu am sa plang. Lacrimile mele nu-s pentru taceri. Lacrimile mele sunt pentru cuvinte, pentru cateva nimicuri si pentru cativa nimeni.

Acelasi nimeni mi-a spus ca undeva asteapta umbra vietii mele sa-mi dea o palma peste suflet, si prin aceasta lovitura sa-mi scuture lacrimile neplanse. Nu, nu am sa rad. Zambetele mele inca nu au invatat cum e cu lumea inghetata.

Am inceput sa cred in nimic si in punctul lui de suspensie. Undeva sus, mi-e scris ceva. Cateva cuvinte simple pe care nu le-am citit. Undeva jos, e tacere si cateva lacrimi pe care nu le-am dorit. Undeva la mijloc…e sufletul meu!