Umbra mea...

Cand eu stau jos, ea sta-n picioare. Sta in picioarele mele. Mereu o calc, desi asa indurerata poate de trupul meu, ce de cand s-a nascut se lasa greu asupra ei si ea sufera. E oarba si e muta si nu are puterea de a-mi scrie macar ca poate uneori, sunt atat de diferita fata de ea, desi ea ma imita zilnic fericita ca poate sa fie legata si lipita de mine. Sau de fapt eu imi imit umbra?

Oare m-am gandit vreodata ca umbra mea nu are culoare pentru ca eu mereu stau in lumina ei? Oare am imbratisat-o vreodata pentru promisunea ce mi-a facut-o de a-mi sta alaturi?

Umbra mea nu are nume. Ea nu poate sa se prezinte prietenilor mei sau persoanelor noi ce imi apar pe drumul vietii. Atunci cand alti oameni imi spun altceva decat ce ar trebui sa fie, atunci umbra ia culoarea norilor, se adanceste, se lungeste si se zbate. Uneori umbra mea ar vrea sa-mi spuna “Minte!”, sau alteori “Nu iti face sperante”, insa eu fug si o ascund prin alte umbre, umbre de pomi, de trupuri, umbre de timp ce trec si in care lumea ma poate gasi numai pe mine, strigandu-mi numele. Doar pe al meu…

Astazi mi-am indreptat privirea spre umbra mea. Cate lucruri stie ea despre mine si de atata timp ma urmeaza smerita si tacuta…