Cateodata, simt o nevoie acuta sa ma fac nevazuta. Nu e doar o dorinta, e o nevoie. Am nevoie sa scap, sa fug, sa ma ascund, sa imi incarc bateriile. Sa uit. Sa uit ca am uitat tot...
Daca scriam acum cateva ore, as fi scris folosind cuvinte dure pe care le-as fi adresat diverselor persoane din viata mea, in special MIE. Mie, mi-as fi spus multe. Ca sunt naiva, ca sunt prea buna, ca sunt prea miloasa, prea credula, prea usor de pacalit, prea copila, prea mandra, prea orgolioasa, prea fraiera.
Tristetile mele sunt ca niste pisici gri. Adica eu asa le simt, asa le vizualizez. Niste pisici gri incolacite, intr-o dimineata friguroasa ,intr-un fotoliu vechi, cu arcurile rupte, acoperit cu o patura groasa de lana. Daca ma lasi in ele, le traiesc in tacere. Daca incerci sa ma scoti, probabil vor izbucni, ca de dupa un zagaz rupt, nemultumiri mai vechi, chestii grave amestecate cu nimicuri rizibile. Si voi plange, voi plange mult, pana mi se va lua piatra de pe suflet. Dupa care, exact ca dupa o ploaie torentiala, va iesi din nou soarele. Stralucitor. Intens.
