Soarta iti aseaza multi oameni in cale de-a lungul timpului, oameni pe care ii trieaza la fel de usor cum ii aduce. Teoria e simpla: daca omul e facut sa-ti fie alaturi, va suporta alaturi de tine orice moment dificil prin care treci si iti va insenina ziua cand il vei vedea. Daca nu apartine lumii tale, va disparea la fel de usor cum a venit.
Dar cum te comporti atunci cand nu intuiesti daca el apartine lumii tale, daca se poate modela personalitatii tale, cu toate defectele pe care aceasta le implica si pe care el ar fi nevoit sa le suporte?
De ce cand cunosti o persoana de gen opus te schimbi instantaneu si, in momentele petrecute cu acea persoana, devii ceea ce nu esti? Simtim nevoia sa ascundem anumite fatete ale noastre, temandu-ne ca am putea fi respinsi si ne cream un altfel de portret in fata respectivului. Putini sunt cei care se destainuie in intregime oamenilor nou cunoscuti, pentru ca psihologic, nu pot accepta sa isi ofere sufletul la pretul pe care il ofera strainul. Dar asta e o alta dezbatere..
Ce ma intereseaza pe mine e legat de iubire. Iubirea e o teorema sau o axioma? Teorema se demonstreaza, axioma este un adevar fundamental admis fara demonstratie. Iubim. Dar nu este suficient niciodata pentru om. Trebuie sa-si sondeze toate straturile emotionale in cautarea dovezii. Oare de ce o iubesc? Cand am inceput? Nu mi-am dat seama de la inceput, dar pe ea o vreau. Iti permiti ca in putinul timp pe care il ai de petrecut in aceasta viata sa iti demonstrezi tie de ce o iubesti?
Si daca nu o iubesti, oare nu ar trebui sa-i spui? De ce sa o minti? Nu ai tu dreptul asta, nimeni nu are dreptul sa insele, pentru ca, la urma urmei faptul ca nu esti sigur de sentimentele tale, dar totusi le afirmi, inseamna tradare. Una miseleasca. La sfarsitul relatiei, ar trebui sa lupti pentru ea daca intr-adevar o iubesti. Nu o lasa prada indoielii, nu ii permite sa se chinuie si sa se intrebe daca a cedat prea repede cand te-a cunoscut si ca poate ar fi trebuit sa astepte o marturisire sincera.
Pierdem mult timp in cautarea momentelor pretioase ale vietii. De ce sa nu ne purtam nebuneste macar pentru cateva clipe? Iti aduce o bucurie interioara atat de puternica. Fura-i cuiva un sarut. Nu te va respinge, pentru ca nu va avea cand sa reactioneze. Dar trebuie sa fii constient ca nici nu te va accepta (cel putin nu imediat) si probabil risti sa ii pierzi prietenia. Sau, cine stie.. poate se va gandi cat insemni pentru el/ea si te va saruta inapoi. Fa eforturi sa-ti realizezi visele, pentru ca iti va da energie sau sentimentul ca esti in stare sa obtii orice.
Nu e o gandire idealista ce descriu eu. E un mod de a te binedispune in momente cand esti plin de negativism. Teorema iubirii presupune sa gasesti cai de demonstrare a definitiei. Si nebunia e o conditie primordiala a iubirii! Dar fii atent: sa nu ii promiti ei/lui niciodata ce nu ii poti da. Fii sincer de la inceput, pentru ca finalul doare ca naiba. Ustura si te face sa agonizezi.
Se cauta teoretician al iubirii. Iubirea e teorema sau axioma? Ce parere aveti?
