Ce sete ucigatoare te stapaneste acum!Imi bei sufletul cu ajutorul unui pai,cate un pic in fiecare zi.Te bucuri de gustul lui,il analizezi,il savurezi.Peretii paiului ma stiu deja.Ma striga dupa un nume pe care n-am reusit niciodata sa-l inteleg,cu toate ca vocile imi zgarie mereu urechile.Ma simt ca intr-un tunel la capatul caruia se afla sfarsitul.Dar sfarsitul acela imi place.Ma inghite,ma topeste,dar imi place!

Ochii tai preiau usor culoarea ochilor mei,verzi,puternici,senini,la fel si parul,buzele,pielea.Pana si celule mele au devenit ale tale acum.Iar sangele,evident,sangele meu rosu-trandafiriu,iti relaxeaza venele.

Ce a mai ramas din el,din sufletul meu,arata ca in vremea unui razboi.Ai uzat partea sudica,l-ai inmuiat de tot cu lacrimile tale.Il agati cu un carlig,de sarma fericirii si-l uiti acolo.

Ha!Sarma fericirii,zic? Nu mai arata demult asa.Doar titlul ii da un strop de culoare.In rest,e cu totul altceva fata de ce a fost candva.

Stii ca, dupa ce imi inghiti sufletul,el incearca sa gaseasca drumul catre sufletul tau.Dar acolo, surpriza! Codul de bare nu functioneaza iar accesul este interzis.

Nu stiu cum,dar am devenit ca plastelina.Sunt totusi, un pic mai speciala.O plastelina ce functioneaza doar in mainile tale.De fapt,e destul de riscant.Esti mai periculos decat orice criminal,pentru ca nimeni,niciodata, nu ma va putea ucide in felul in care o faci tu.

Cateodata imi lipseste ceva si mi se face foame.Dar e o foame care-mi mananca farama aia de suflet care mi-a mai ramas,nu stomacul.Imi lipseste ceva,iar imediat ce reusesc sa inteleg ce este acel ceva,imi dau seama ca nu-l vreau si il resping din ce in ce mai agresiv.

Intr-o scurta revizuire a trailor mele,imi dau seama ca sunt dependenta!Dependenta de ceea ce ma ucide.Am nevoie de un spital,o camera speciala,in care sa-mi tratez dependenta.

Pana atunci,insa, sunt aici!